frunte (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FRÚNTE, frunți, s. f. 1. (La oameni) Partea superioară a feței, formată din osul frontal, cuprinsă între sprâncene și păr și mărginită lateral de tâmple; (la animale) partea dinainte a capului, imediat deasupra ochilor.
2. Cap; față, chip.
3. Fig. (Adesea articulat) Tot ce e mai bun, mai ales, mai de seamă, ceea ce e de calitate superioară; persoană care se distinge, care se relevă primul (dintre alții). ◊
Loc. adv. În frunte sau (
loc. prep.)
în fruntea cuiva (sau a ceva) = în față, înainte (față de cineva sau de ceva);
fig. în locul întâi, de cinste, de conducere. ♦ Lichid obținut la începutul unei distilări fracționate. –
Lat. frons, -ntis.frunte (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)frúnte (frúnți), s. f. –
1. Partea superioară a feței. –
2. Partea superioară, cap. –
3. Parte anterioară. –
4. Parte eminentă, cremă, elită. –
Mr. frămte, frînte,
megl. frînte, frunti, istr. frunte. Lat. frons, frontem (Pușcariu 658; Candrea-Dens., 657; REW 3533; DAR),
cf. it.,
port. fronte, prov.,
cat. front, sp. frente; cf. și dubletul
front. Der. fruntar, s. n. (scîndură care acoperă roata morii de grîu; legătură pentru frunte; curea peste fruntea calului;
Trans., iconostas), cu
suf. -
ar (după Candrea-Dens., 658, direct din
lat. *
frontārium; după Pascu,
Beiträge, 16, REW 3534 și DAR, din
lat. frontāle);
fruntarie, s. f. (
înv., frontieră), cuvînt artificial, copiat după
fr. frontière; fruntaș, s. m. (persoană importantă; caporal);
fruntășie, s. f. (faptul de a fi fruntaș);
fruntășime, s. f. (adunare de fruntași);
frunțiș, adv. (direct; public);
fruntos, adj. (cu fruntea mare);
înfrunta, vb. (a arunca în față; a dojeni; a face un afront, a sfida), menționat din
sec. XVII,
der. cu
pref. în- (după Candrea-Dens., 661, și DAR, direct din
lat. *
infrontāre, ipoteză puțin probabilă);
înfrunt, s. n. (
înv., afront), creație artificială de Negruzzi, pe baza
fr. *affront; înfruntăciune, s. f. (
înv., dojenire);
înfruntător, adj. (violent, aspru);
înfrunți, vb. (a începe, a tăia prima bucată);
înfrunțeală, s. f. (acțiunea de a tăia prima bucată);
sfruntat, adj. (obraznic, îndrăzneț, insolent), pe baza
fr. effronté. – Din
rom. provine
rut. fruntaš „stăpîn” (Candrea,
Elemente, 402).
Cf. front, fruncea.frunte (Dicționaru limbii românești, 1939)frúnte f. (lat.
frons, frontis, it. pg.
fronte, eng.
frunt, pv. fr. cat.
front, sp.
frente. V.
fruncea, front). Partea fețeĭ dintre sprincene și părul capuluĭ.
Fig. Fața ca expresiune a sentimentelor:
o frunte severă. Parte anterioară, primu rînd:
a fi frunte, a merge în fruntea armateĭ. Elită, floare:
fruntea negustorimiĭ. De frunte, fruntaș, notabil:
om de frunte.frunte (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)frúnte s. f.,
g.-d. art. frúnții; pl. frunțifrunte (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)frunte f.
1. partea feței la om, între rădăcina părului și ochi;
2. partea dinainte a capului la animale;
3. fața, ca expresiune a sentimentelor:
o frunte severă; 4. partea anterioară, întâiul rang:
e totdeauna în frunte; 5. fig. floare, elită:
fruntea negustorimii; de frunte, cel dintâiu, însemnat în felul său [Lat. FRONTEM].