frumos (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FRUMÓS, -OÁSĂ, frumoși, -oase, adj.,
adv.,
s. n. I. Adj. 1. (Adesea substantivat; despre ființe și părți ale lor, despre lucruri din natură, obiecte, opere de artă etc.) Care place pentru armonia liniilor, mișcărilor, culorilor etc.; care are valoare estetică; estetic. ◊
Arte frumoase = pictură, sculptură, gravură (în trecut și arhitectură, poezie, muzică, dans) ♦ (Substantivat,
f. pl. art.) Ielele.
2. Care place, care trezește admirația din punct de vedere moral. ◊
Expr. (Substantivat)
A lua (pe cineva)
cu frumosul = a trata (pe cineva) blajin, cu menajamente.
3. (Despre timp) Senin, calm (din punctul de vedere al stării atmosferice).
4. (Despre lucruri sau fapte) Important, considerabil, remarcabil.
II. Adv. 1. În mod plăcut, armonios, estetic.
2. Potrivit, bine; așa cum se cuvine. ◊
Expr. A sta (sau
a ședea)
frumos = (despre obiecte de îmbrăcăminte) a i se potrivi (cuiva), a-i veni bine; (despre purtări) a fi așa cum trebuie, cum se cere.
A face frumos = (despre câini) a sta sluj.
A fi frumos (din partea cuiva) = a se cuveni, a fi cuviincios; a fi lăudabil.
III. S. n. Categorie fundamentală a esteticii prin care se reflectă însușirea omului de a simți emoție în fața operelor de artă, a fenomenelor și a obiectelor naturii etc. și care are ca izvor obiectiv dispoziția simetrică a părților obiectelor, îmbinarea specifică a culorilor, armonia sunetelor etc. –
Lat. formosus.frumos (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)frumós (frumoásă), adj. –
1. Care place, care trezește admirația. –
2. (
S. m.) Categorie fundamentală a esteticii prin care se reflectă însușirea omului de a simți emoție în fața operelor de artă etc. –
3. (
Adv.) În mod plăcut, armonios, estetic. –
4. (
Adv.) Bine, potrivit, perfect. –
5. (
S. f. pl.) În mitologia populară, ielele.
Lat. formōsus (Pușcariu 665; Candrea-Dens., 655; REW 3450; DAR),
cf. it.,
port. formoso (
calabr. fumusu),
prov. formos, sp. hermoso. În
mr. și
megl.,
mușat (‹ *
frumușat).
Der. frumușel, adj. (drăguț;
adv., bine, comod),
cf. Pascu,
Suf., 27;
frumusețe, s. f. (însușirea a ceea ce este frumos),
var. frum(u)seță, frîm(u)seață; înfrumușa, vb. (
înv.,
Trans. și
Mold., a face să fie frumos);
(în)frîm(u)seța, (în)frîmseți, vb. (a face să fie frumos);
înfrumusețitor, adj. (care înfrumusețează). Din
rom. trebuie să provină
v. pol. frymušny, frymu(s)zny „capricios, delicat, mofturos” și, de asemenea, „ciudat, neobișnuit”, pe care Berneker 286 îl consideră de origine necunoscută.
frumos (Dicționaru limbii românești, 1939)frumós, -oásă adj. (lat.
formosus [d.
forma, formă], de unde s´a făcut *
furmos, apoĭ
frumos; it. pg.
formoso, pv.
formos, sp.
hermoso). Bine făcut, cu forme plăcute ochilor:
femeĭe, casă, armată, luptă frumoasă. Care place spirituluĭ:
poemă frumoasă, cîntec frumos. Mare, însemnat:
avere frumoasă. Bun, favorabil:
ocaziune frumoasă. Cuviincĭos:
purtare frumoasă. Frumos la față, cu fața frumoasă. S. f. pl. V.
ĭele. S. n. Frumuseță [!], lucru frumos:
frumosu în artă. Adv. În mod frumos:
a scrie, a te purta frumos.frumos (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)frumós1 adj. m.,
pl. frumóși; f. frumoásă, pl. frumoásefrumos (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)frumós2 s. n.frumos (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)frumos a.
1. bine făcut, cu forme plăcute:
om frumos;2. care face să simțim o plăcere amestecată cu admirațiune:
un frumos spectacol; 3. însemnat:
are o avere frumoasă. [Lat. FORMOSUS]. ║ n. ceeace e frumos:
adevărul, frumosul, binele. ║ adv. (uneori) liniștit:
șezi frumos.