forța (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FORȚÁ, forțez, vb. I.
Tranz. 1. A determina cu forța pe cineva la ceva; a sili, a constrânge, a obliga. ♦
Refl. A-și da osteneala, a se strădui, a face un efort.
2. A mânui cu violență un mecanism, o închizătoare etc., deteriorându-le din nepricepere, nerăbdare, intenții frauduloase etc.; a sfărâma, a sparge. ◊
Expr. A forța ușa cuiva = a intra cu sila în casa cuiva.
A forța (cuiva)
mâna = a constrânge (pe cineva) să facă ceva.
A forța nota = a întrece măsura în comportarea față de cineva; a exagera. ♦ A supune la un efort prea mare o mașină, un animal etc. ♦ (
Mil.) A trece peste un obstacol în ciuda rezistenței opuse de inamic. – Din
fr. forcer, it. forzare.forța (Dicționar de neologisme, 1986)FORȚÁ vb. I. tr. 1. A sili, a constrânge, a obliga (pe cineva la ceva). ♦
refl. A se sili, a se osteni, a se forța.
2. A sparge, a strica, a deschide violent (o închizătoare); a umbla puternic, cu forță (cu un mecanism etc.). ◊
A forța ușa (cuiva) = a intra cu sila în casa (cuiva);
a forța nota = a întrece măsura (în comportarea față de cineva). [< it.
forzare, cf. fr.
forcer, lat.t.
fortiare].
forța (Marele dicționar de neologisme, 2000)FORȚÁ vb. tr. 1. a sili, a constrânge, a obliga (pe cineva, la ceva). ♦ a ~ cuiva mâna = a constrânge pe cineva să facă ceva; a ~ nota = a întrece măsura. 2. a sparge, a strica, a deschide violent (o închizătoare); a umbla puternic, cu forță. (< fr.
forcer, it.
forzare)
forța (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)forțá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
forțeázăforțà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)forțà v.
1. a sili, a constrânge;
2. a sparge cu violență:
a forța o cassă de bani; 3. fig. a lucra cu violență încontra:
nu forțați talentele.