fluier (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FLÚIER, fluiere, s. n. 1. Instrument muzical popular de suflat, alcătuit dintr-un tub subțire de lemn prevăzut cu găuri.
2. Instrument mic, mai ales de metal, cu care se fluieră; fluierătoare.
3. (
Tehn.) Dispozitiv cu ajutorul căruia se pot emite diferite sunete, făcând să treacă prin el un curent de gaze sau de aburi, întrebuințat mai ales pentru semnalizare.
4. Șuierătură, fluierătură.
5. (
Pop.) Gambă; tibia. [
Pr.:
-flu-ier] –
Cf. alb. floere.fluĭer (Dicționaru limbii românești, 1939)1) flúĭer și (Rț.)
flóĭer n., pl.
e (d.
a fluĭera, ca
șuĭer 1 d.
a șuĭera. D. rom. vine ngr.
flogéra, alb.
flĭojére, rut.
floĭára, pol. ceh.
fujara, ung.
furulya [și de aicĭ] sîrb.
frula). Flaut simplu cĭobănesc cu 6-8 găurĭ (V.
bucĭum, caval, naĭ, tilincă, tulnic, ocarină). Fluĭerătură, țurloĭ, (tibie), osu cel maĭ gros dintre genuchĭ [!] și călcîĭ. – Și
flúĭeră și
flóĭeră, f., pl.
e (Hațeg).
fluĭer (Dicționaru limbii românești, 1939)2) flúĭer, a
-á v. intr. (dintr´o răd.
flu- [rudă cu
fluture și lat.
flare, a sufla, și
flúere, a curge] cu aceĭașĭ term. ca în
a șuĭera).
Vest. Șuĭer.
fluier (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)flúier s. n.,
pl. flúierefluier (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)fluier n.
1. instrument muzical de suflare, format dintr’o țeavă cu gură (v.
caval, naiu și tilincă);
2. Anat. tibia. [Probabil onomatopee, ca și it.
flauto și fr.
flûte].