finit (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FINÍT, -Ă, finiți, -te, adj. 1. Care are o existență limitată. ♦ (Substantivat,
n.) Categorie filozofică ce se referă la stările relative ale materiei, care au o existență limitată și se pot transforma unele într-altele.
2. (Despre produse, mărfuri etc.) Care a trecut prin toate fazele de transformare a materiei prime și poate fi întrebuințat în scopul pentru care a fost făcut. –
V. fini. Cf. fr. fini, it. finito.finit (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)finít s.n. (înv.) sfârșit.
finit (Dicționar de neologisme, 1986)FINÍT, -Ă adj. 1. Care nu depășește valori oricât de mari; mărginit, limitat.
2. (
Despre produse) Care a suferit toate operațiile de prelucrare; terminat. //
s.n. Categorie filozofică ce se referă la stările relative ale materiei care au existență limitată și se pot transforma unele în altele. [Cf. fr.
fini, lat.
finitus].
finit (Marele dicționar de neologisme, 2000)FINÍT, -Ă I.
adj. 1. care nu depășește valori oricât de mari; mărginit, limitat. ♦ (mat.) număr ~ = fiecare dintre numerele reale. 2. (despre produse) care a suferit toate operațiile de prelucrare; terminat. II. s. n. categorie filozofică desemnând caracterul limitat al lucrurilor, fenomenelor și proceselor în spațiu și în timp. (< fr.
fini, it.
finito, lat.
finitus)
finit (Dicționaru limbii românești, 1939)*finít n., pl.
urĭ (d.
finesc, ca
sfîrșit, d.
sfîrșesc).
Rar. Sfîrșit, fine.
finit (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!finít1 adj. m.,
pl. finíți; f. finítă, pl. finítefinit (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)finít2 s. n.finit (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)finit n. sfârșit:
așteptând tristul lui finit BOL.