falangă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FALÁNGĂ2, falange, s. f. Un fel de sul de lemn de care se legau, în regimul feudal, picioarele celor condamnați să fie bătuți la tălpi;
p. ext. bătaie la tălpi aplicată acestor condamnați. – Din
ngr. fálangas.falangă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FALÁNGĂ1, falange, s. f. 1. Fiecare dintre oasele mici, alungite, care alcătuiesc scheletul degetelor.
2. (În Grecia antică) Formație de infanteriști înarmați cu lănci, dispuși în rânduri compacte și având centrul și una dintre aripi mai întărite. ◊
Fig. Grup compact și omogen de oameni care luptă împreună pentru același scop.
3. Grupare politică paramilitară de tip fascist din Spania.
4. (În doctrina socială utopică a lui Fourier) Unitate social-economică de bază formată din 1500-2000 de oameni cu pregătiri diverse. – Din
fr. phalange.falangă (Dicționar de neologisme, 1986)FALÁNGĂ1 s.f. Fiecare dintre oscioarele care formează scheletul degetelor. [< fr.
phalange].
falangă (Dicționar de neologisme, 1986)FALÁNGĂ2 s.f. 1. Formație de soldați pedeștri, spartani sau macedoneni, înarmați cu lănci lungi, care atacau într-o anumită formație în rânduri compacte; (
p. ext.) corp de soldați, trupă armată.
2. (
Fig.) Grup de oameni strâns uniți, care luptă pentru o cauză comună.
3. (
În doctrina socială utopică a lui Fourier) Celulă de bază a viitoarei orânduiri sociale, care avea să efectueze diferite munci.
4. Grupare politică fascistă (din Spania). [< fr.
phalange, cf. lat.
phalanx, gr.
phalanx]
falangă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)falángă (fălắngi), s. f. –
1. Sul de lemn în care legau condamnații care erau bătuți la tălpi; era pedeapsa aplicată în vechime și elevilor la școală, desființată înainte de 1850. –
2. Bătaie. –
Var. (
înv.)
falagă. Mr. falangu, megl. fálăgă. Ngr. φάλαγγας (Lokotsch 578),
cf. tc. falaka (de unde
var.),
bg. falaga (›
megl.). Este dublet de la
falangă, s. f. (os de la degete), din
gr. φάλαγξ, prin intermediul
lat. phalanga, fr. phalange, și al lui
parîngă. –
Der. falanster, s. n., din
fr. phalanstère; falansterian, adj.falangă (Marele dicționar de neologisme, 2000)FALÁNGĂ s. f. I. 1. formație de soldați spartani sau macedoneni pedestri, cu lănci lungi, care atacau în rânduri compacte; (p. ext.) corp de soldați, trupă, armată. 2. (fig.) grup de oameni strâns uniți, care luptă pentru o cauză comună. 3. (în doctrina socială utopică a lui Fourier) celulă de bază a viitoarei orânduiri sociale, care avea să efectueze diferite munci. 4. grupare politică fascistă (din Spania). II. fiecare dintre oasele care formează scheletul degetelor. (< fr.
phalange, lat., gr.
phalanx)
falangă (Dicționaru limbii românești, 1939)falángă f., pl.
e și
fălăngĭ (ngr.
fálangas, „falangă”, azĭ „bicĭ” [de unde și turc.
falaka], d. vgr.
phálagx, phálaggos, butuc, drug. V.
părîngă). În timpu domniiĭ Fanarioților, butuc în care se prindeaŭ picĭoarele unuĭ vinovat care trebuĭa să fie bătut la tălpĭ (V.
dibă 2):
a bate la falangă. (Această pedeapsă a fost desființată de Kiselev între 1828 și 1834).
Azĭ. Neol. (d. vgr., pl. numaĭ
e). Trupă pedestră armată compactă (ca vestita falangă macedonică, imitată apoĭ de Grecĭ și de Romanĭ, formată din 8000 de luptătorĭ cu lăncĭ grele așezațĭ în 16 rîndurĭ dese).
Poet. Trupă armată, maĭ ales trupă de elită care luptă cu armele, cu scrisu orĭ cu vorba (V.
pleĭadă). Asociațiune de o sută de familiĭ care aveaŭ să locuĭască într´un falanster.
Anat. Fie-care din oasele din care se compun degetele.
falangă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)falángă s. f.,
g.-d. art. falángei; pl. falángefalangă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)falangă f.
1. corp de infanterie la cei vechi:
falangă macedoneană; 2. orice fel de trupe. ║
Anat. fiecare din oasele cari compun degetele.
falangă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)falangă f. od.
1. drug în care se prindeau picioarele celui ce avea să primească falanga:
o falangă ’n drum scotea, pe drumeți pe toți bătea POP.;
2. bătaie cu nuiele pe tălpi, obișnuită la noi în vremea Fanarioților și desființată sub administrațiunea lui Kisselef. [Gr. mod. FÀLANGAS].