fașă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FÁȘĂ, feși, s. f. 1. Bucată lungă și îngustă de pânză cu care se înfășoară strâns copiii mici, peste scutece. ◊
Expr. Din (sau
în) fașă = (de) pe vremea când era copil mic;
p. ext. de când se știe, de la început.
Abia ieșit din fașă = foarte tânăr, încă copil.
2. Fâșie lungă și îngustă de tifon cu care se bandajează rănile. [
Pl. și:
feșe] –
Lat. fascia.fașă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)fáșă (fắși), s. f. –
1. Bucată îngustă de pînză, bandă. –
2. Scutec. –
Mr. fașe, megl. fașă, istr. foșa. Lat. fascia (Pușcariu 585; Candrea-Dens., 533; REW 3208; Pascu, I, 83; DAR);
cf. alb. fašë (Miklosich,
Alb. F., II, 22; Philippide, II, 641 și DAR citează numai
alb. faškje),
it. fascia (
sard. faša),
prov. faissa, fr. faisse, sp. faja (
astorg. facha),
port. faixa. Der. fîșie (
var. fășie),
s. f. (fașă, bandă; scutec), prin încrucișare cu formația expresivă
fîșii; fășioară, s. f. (fîșie mică) s-a întrebuințat artificial în
sec. XIX (și în forma
făscioară), cu sensul de „fascicul, broșură” (după REW 3212, direct din
lat. fascĭola);
sfîșia, vb. (a rupe cu ghearele; a face bucăți);
sfîșietor, adj. (care sfîșie). – Din
rom. provine
bg. faša, vaša „șiret” (Capidan,
Raporturile, 195; Bernard 21), pe care Romanski 103 și Mladenov 660 îl
der. de la un
lat. fascis. Cf. înfășa, înfășura.fașăfáșă s.f. 1 Fâșie îngustă și lungă de pânză, folosită la înfășatul unui copil, peste scutece. ◊ Expr.
Din (sau
în)
fașă =
a) de când era copil mic;
b) ext. de la început; de când se știe.
Abia ieșit din fașă = foarte tânăr; novice.
2 (
med.) Fâșie lungă și îngustă din tifon sau din alt material de bumbac, rulată ca un sul și folosită pentru fixarea unui pansament pentru răni sau pentru imobilizarea unei părți din corp. ◊
Fașă ghipsată = tifon hidrofil presărat cu pulbere de ghips, utilizat la confecționarea aparatelor ghipsate. ♦ (
reg.) Compresă.
3 (
bot.; pop.; și
fașa alunei) Membrană care învelește aluna. • pl.
feșe, (
pop.)
-e, feși. /lat.
fascĭa. („DEXI – Dicționar explicativ ilustrat al limbii române”, Ed. ARC & GUNIVAS, 2007)
fașă (Dicționaru limbii românești, 1939)fáșă (est) și
fașe (vest) f., pl.
feșĭ (lat.
fascia, id; it.
fascia, sard. eng.
faša, pv.
faissa, fr.
faisse, pg.
faxa. V.
fascie, fîșie, sfîșiĭ). Fîșie lată cu care se leagă pruncu în copilărie:
îl cunosc din fașă. Fig. În formațiune, la început:
o societate în fașă. – Pl. maĭ rar orĭ vechĭ
fășĭ și chear [!] neutru
fașurĭ și
fășurĭ. În Ban. Trans. și
fáșie, pl.
fășiĭ.fașă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!fáșă s. f.,
art. fáșa, g.-d. art. féșii; pl. féșefașă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)fașă f.
1. fășie de pânză cu care se înconjură de mai multe ori trunchiul și picioarele copilului înfășurat în scutece;
2. fig. pruncie:
îl cunosc încă din fașă. [Lat. FASCIA].
fașă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)FÁȘĂ, feșe, s. f. 1. Bucată lungă și îngustă de pânză cu care se înfășoară strâns copiii mici, peste scutece. ◊
Expr. Din (sau
în)
fașă = (de) pe vremea când era copil mic;
p. ext. de când se știe, de la început.
Abia ieșit din fașă = foarte tânăr.
2. Fâșie lungă și îngustă de tifon cu care se bandajează rănile. [
Pl. și:
feși] —
Lat. fascia.