exil (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)EXÍL, exiluri, s. n. 1. Pedeapsă aplicată în unele țări pentru delicte politice, constând în izgonirea unui cetățean din țara sau din localitatea în care trăiește; surghiun. ♦ Părăsirea, plecarea voluntară a cuiva din propria țară sau localitate, de obicei pentru a scăpa de o prigoană.
2. Situație în care se găsește o persoană exilată. [
Pr.:
eg-zil] – Din
fr. exil, lat. exsilium.exil (Dicționar de neologisme, 1986)EXÍL s.n. (
Jur.) Pedeapsă constând în izgonirea celui condamnat în afara hotarelor țării sale; surghiun. ♦ (
P. ext.) Plecare nesilită a cuiva din propria-i țară sau localitate (mai ales pentru a scăpa de prigonire); situația celui exilat. [Pron.
eg-zil, pl.
-luri, -le. / < fr.
exil, lat.
exilium <
ex – afară,
salio – a sări].
exil (Marele dicționar de neologisme, 2000)EXÍL s. n. pedeapsă constând în expulzarea unui condamnat de pe teritoriul statului sau al țării al cărei cetățean este; (p. ext.) plecare voluntară a cuiva din propria-i țară; situația celui exilat. (< fr.
exil, lat.
exilium)
exil (Dicționaru limbii românești, 1939)*exíl n., pl.
urĭ (fr.
exil, d. lat.
exilium). Expatriere temporară saŭ perpetŭă ca pedeapsă orĭ de voĭe. – Ob.
egzil (după fr.). V.
urgie.exil (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)exíl [
x pron. gz]
s. n.,
pl. exíluriexil (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)exil n.
1. ședere forțată afară din patrie și starea persoanei expulzate;
2. fig. orice loc forțat și neplăcut.
exil (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)EXÍL, exiluri, s. n. 1. (În unele state) Pedeapsă, îndeosebi cu caracter politic, constând în obligarea unei persoane de a părăsi țara al cărei cetățean este; surghiun. ♦ Părăsire voluntară sau impusă, a țării de baștină din motive politice, religioase sau economice.
2. Situație în care se găsește o persoană exilată. [
Pr.:
eg-zil] — Din
fr. exil, lat. exsilium.