egumen (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)EGÚMEN, -Ă, egumeni, -e, s. m. și
f. Stareț(ă). – Din
ngr. igúmenos.egumen (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)egúmen (egúmeni), s. m. – Superior al unei mănăstiri de călugări ortodocși. Erau numiți de episcopi (începînd cu Miron Barnovski, 1627, de călugării înșiși) și prezentați Domnului de Marele Sfetnic sau Logofăt. De la constituția lui Constantin Mavrocordat (1734) au fost desemnați de mitropolit și confirmați de Domnitor. –
Var. igumen. Mt.
igumin. Ngr. ἠγούμενος,
cf. bg. igumen (Conev 108). –
Der. egumenie, s. f. (demnitate de egumen), din
ngr. ἠγουμενία;
egumenesc, adj. (propriu unui egumen).
egumen (Dicționaru limbii românești, 1939)egúmen m. (ngr.
igúmenos, [d. vgr. ῾égúmenos
= ῾egemón, șef], de unde și vsl.
igumenŭ. V.
egemonie). Stariț, superior de mînăstire.
egumen (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)egúmen s. m.,
pl. egúmeniegumen (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)egumen m. superiorul unei mânăstiri de călugări. [Și
igumen: gr. mod. IGŬMENOS].
egumen (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)EGÚMEN, -Ă, egumeni, -e, s. m. și
f. Stareț. — Din
ngr. igúmenos.