ei (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)EI interj. Exclamație care:
a) introduce, însoțește, întărește sau exprimă o întrebare;
b) exprimă sau însoțește și întărește un îndemn, o mustrare, o poruncă;
c) exprimă mirarea;
d) arată trecerea de la o idee la alta. – Onomatopee.
ei (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)éi interj. – Hai, se folosește pentru a striga pe cineva sau a îndemna. Creație expresivă. Există și formele reduplicate,
ehei, elei, interj., care se întîlnesc cu
alei.ei (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ei ! int. exprimă surprinderea sau mirarea:
ei! cine a mai auzit ? ei bine ! indică o afirmare sau întrebare;
ei așa ! arată o deplină neîncredere (mai mult în glumă).
ei (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)EI interj. Exclamație care:
a) introduce, însoțește, întărește sau exprimă o întrebare;
b) exprimă sau însoțește și întărește un îndemn, o mustrare, o poruncă;
c) exprimă mirarea;
d) arată trecerea de la o idee la alta. — Onomatopee.
eĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)2) eĭ interj. de mirare:
Eĭ! Dar ce s´a întîmplat oare? Interj. de supărare:
eĭ și tu cu întrebările tăle! Interj. de chemare =
heĭ: Eĭ, măĭ! ĭa stăĭ! –
Eĭ bine! arată 1) nepăsarea:
Te-am denunțat! – Eĭ bine! 2) cĭuda:
Ĭ-am spus! Eĭ bine: tot nu vrea să plece! 3) surpriza, contrastu:
Toțĭ aŭ fugit! Eĭ bine: el a rămas! 4) întrebarea:
Eĭ bine? Nu plecăm? –
Eĭ? Și? arată nepăsarea și sfidarea. –
Eĭ! Aș! arată 1) sfidarea și ironia, 2) mirarea orĭ întrebarea.