ea (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ea [pron.
ia] pr., g.
ei [pron.
iei]; d. acc.
ei, neacc.
îi, i, i- (iam dat), -i (dându-i), -i- (dându-i-se); ac. acc.
ea (prep.+
ea), neacc.
o, o- (o-nvață), -o (am dat-o), -o- (da-o-ar); pl.
ele [pron.
iele], g.
lor; d. acc.
lor, neacc.
le- (le-am dat), -le (dă-le), -le- (da-le-ar), li, li- (li-i dă), -li- (dându-li-se); ac. acc.
ele (prep. +
ele), neacc.
le, le- (le-am dat), -le (dându-le), -le- (da-le-ar)ea (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)eá (éle), –
pron. – Pronume personal de
pers. 3
sing. f.; ține locul persoanei despre care se vorbește. –
Mr. ea, ia, megl. ea, istr. io. Lat. ĭlla (Pușcariu 764; REW 4266).
Pl. ele ‹
ĭllae, gen. ei ‹
ĭllaei (
pl. lor ‹
ĭllorum),
acuz. o ‹ *
eaua ‹
ĭllam. Cf. el, iele.ea (Mic dicționar mitologic greco-roman, 1969)Ea =
Aea.ea (Dicționaru limbii românești, 1939)eá pron. Greșit scris îld.
ĭa =
dînsa.ea (Dicționaru limbii românești, 1939)ea..., greșit scris îld.
ĭa...ea (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)EA, divinitate asiro-babiloniană. Zeu al înțelepciunii, patron al apelor pământene și subpământene. Una dintre cele trei divinități supreme, alături de Anu și Enil.