dănănaie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DĂNĂNÁIE, dănănăi, s. f. (
Reg.)
1. Ciudățenie, năzdrăvănie; bazaconie.
2. Belea, pacoste, năpastă.
3. Gălăgie, zarvă. – Din
dandanaie.dănănaie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dănănáie (
reg.)
s. f.,
art. dănănáia, g.-d. art. dănănắii; pl. dănănắidănănaie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dănănaie f. minunăție, lucru de mirare:
ce dănănaie o mai fi și aceasta ? FIL. [Derivat din
dănănăi: lit ceva ce oscilează în depărtare (v.
dăndănaie)].
dănănaie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DĂNĂNÁIE, dănănăi, s. f. (
Reg.)
1. Ciudățenie, năzdrăvănie; bazaconie.
2. Belea, pacoste, năpastă.
3. Gălăgie, zarvă. — Din
dandanaie.dănănaĭe (Dicționaru limbii românești, 1939)dănănáĭe f., pl.
ăĭ (d.
dădănăĭesc. V.
bănănaĭe).
Munt. Fam. Comedie, minunăție, extravaganță:
mare dănănaĭe și asta! – Și
dăndănaĭe (Mold.).