duce (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DÚCE1, duc, vb. III
I. Tranz. 1. A transporta ceva sau pe cineva într-un anumit loc, a lua ceva sau pe cineva dintr-un loc și a-l pune în altul. ◊
Expr. a duce (pe cineva)
la groapă = a conduce un mort la locul de înmormântare.
2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce, a-l îndruma, a-l introduce undeva; a conduce. ◊
Expr. A duce (pe cineva)
cu vorba (sau
cu minciuna) = a-i promite (cuiva) mereu ceva, amânând îndeplinirea promisiunii; a înșela (pe cineva) făcându-i promisiuni mincinoase. (
Fam.)
A duce (pe cineva)
cu zăhărelul (sau
de nas, cu cobza, cu preșul) = a înșela, a amăgi (cu promisiuni mincinoase).
A se lăsa dus (de gânduri, de visare etc.) = a se lăsa cuprins, copleșit de gânduri.
A-l duce pe cineva gândul (sau
mintea, capul la ceva) = a-i veni cuiva ceva în minte; a se pricepe (să facă ceva); a face ceva. ♦
Intranz. (Despre un drum) A conduce sau a ajunge într-un anumit loc, a da în... ♦
Intranz. Fig. A avea drept rezultat.
3. A deplasa pentru a apropia de cineva sau ceva;
p. ext. a apropia de cineva sau ceva.
Duce lingura la gură. 4. A transmite vești, vorbe, răspunsuri, salutări etc.
5. A-și petrece viața, zilele etc. într-un anumit fel; a trăi. ◊
Expr. A o duce în... = a nu mai înceta cu..., a o ține în...
A nu o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi pe moarte.
6. A îndura, a suporta, a răbda, a suferi. ◊
Expr. A duce grija (cuiva sau a ceva) =
a) a fi îngrijorat să nu (i) se întâmple ceva rău;
b) a se interesa, a se ocupa îndeaproape (de cineva sau de ceva).
A(-i) duce dorul =
a) a-i fi dor de cineva;
b) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru.
7. A purta războaie, lupte, tratative etc.
8. A depune, a presta o muncă. ◊
Expr. A (o) duce la capăt (sau
la îndeplinire, la bun sfârșit) = a îndeplini (în bune condiții) ceva.
9. A trage, a trasa linii.
II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a pleca undeva sau către cineva. ◊
Expr. A se duce drept (sau
într-un suflet, glonț, pușcă, întins)= a merge undeva repede, fără ocol. (
Pop.)
A se duce după cineva = a se mărita.
A se tot duce = a merge fără încetare.
A se duce cu Dumnezeu (sau
în plata, în știrea lui Dumnezeu, în plata Domnului) = a merge unde vrea, unde poate, oriunde.
A se duce de râpă = a se prăpădi, a se distruge; a se cheltui; a decădea.
Du-te-ncolo! = exclamație prin care se exprimă neîncrederea față de ceea ce spune cineva. (În imprecații)
Du-te (sau
ducă-se) dracului! (Substantivat)
Du-te-vino = mișcare continuă (și intensă) încoace și încolo. (
Pop.)
Ducă-se pe pustii =
a) dracul;
b) epilepsie. ♦ A colinda, a cutreiera (fără țintă). ♦ A pluti pe apă sau a zbura în aer.
2. (Despre vești, zvonuri etc.) A se răspândi, a se împrăștia.
3. Fig. A trece; a dispărea.
4. A muri; a se sfârși.
III. Intranz. A rezista la... –
Lat. ducere.duce (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DÚCE2, duci, s. m. 1. Titlu purtat de conducătorul unui ducat; persoană având acest titlu.
2. Titlu nobiliar superior marchizului și inferior prințului; persoană având acest titlu. ♦ Mare senior feudal.
3. Conducător militar la triburile germanice. – Din
fr. duc, lat. dux, -cis.duce (Dicționar de neologisme, 1986)DÚCE s.m. 1. Conducător militar de trib la vechii germani.
2. Nobil feudal care stăpânea un ducat. ♦ Titlu de noblețe superior marchizului și inferior prințului; persoană având acest titlu. / < lat.
dux, ducis, cf. it.
duca, fr.
duc].
duce (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dúce (dúc, dús), vb. –
1. A lua cu sine pe cineva spre a-l conduce. –
2. A călăuzi, a orienta. –
3. A trasa, a schița. –
4. A transporta ceva sau pe cineva într-un anumit loc, a lua ceva sau pe cineva și a-l pune în alt loc. –
5. A căra. –
6. A suporta, a îndura. –
7. A rezista, a dăinui. –
8. A face să reziste, a face să dăinuie. –
9. (
Arg.) A înșela, a încurca. –
10. A trece. –
11. A trăi. –
12. (Cu
pron. compl. o) A se descurca, a se aranja. –
13. (
Refl.) A pleca, a porni. –
14. (
Refl.) A merge. –
15. (
Refl.) A face drumul. –
16. (
Refl.) A trece, a se scurge. –
17. (
Refl.) A pieri, a dispărea, a se face nevăzut. –
18. (
Refl.) A muri. –
Mr. duc, dușă, duțire; megl. ducu, duș. Lat. dūcĕre (Cihac, I, 83; Pușcariu 552; Candrea-Dens., 517; REW 2785);
cf. it. durre, prov.,
v. fr. duire. În general în celelalte limbi romanice s-au conservat mai bine formele compuse,
cf. aducir, conducir, seducir, reducir. Pentru semantismul romanic al formelor pronominale,
cf. Densusianu,
Hlr., I, 182. –
Der. ducă, s. f. (plecare, mers);
ducă-se pe pustii, s. m. (epitet popular al diavolului; epilepsie);
dus, adj. (plecat, absent; desprins de realitate, îngîndurat; alienat, nebun);
dus, s. m. (persoană absentă; mort, defunct);
dus, s. n. (plecare).
Cf. aduce.duce (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dúce (dúci), s. m. – Titlu nobiliar. –
Var. (
înv.)
ducă. It. duca (
sec. XVII), în parte prin intermediul
ngr. δοῦϰας,
sl. duka. Forma actuală a fost readaptată
lat. dux, -cem. –
Der. ducal, adj. (care aparține ducelui);
ducat, s. m. (ducat, monedă);
ducat, s. n. (ducat, provincie, teritoriu în stăpînirea unui duce);
ducesă, s. f. (soția unui duce);
archiduce, s. m. (titlu dat prinților din casa imperială a Austriei). Este dublet de la
doge, s. m. (titlu purtat de conducătorii politici ai unor vechi republici italiene), din
ven. doge.duce (Marele dicționar de neologisme, 2000)DÚCE s. m. 1. conducător militar de trib la vechii germani. 2. nobil feudal. ◊ titlu de noblețe superior marchizului și inferior prințului. 3. titlu purtat de conducătorul unui ducat (1). (< fr.
duc, lat.
dux, -cis)
duce (Dicționar de argou al limbii române, 2007)duce, duc v. t. a păcăli, a înșela; a minți.
duce (Dicționaru limbii românești, 1939)* dúce m. (lat.
dux, ducis. V.
doge). Comandant, general (rar). Suveranu unuĭ ducat. Titlu de nobleță după „principe”. V.
voĭevod.duce (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dúce1 (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. duc, 1
pl. dúcem, 2
pl. dúceți, perf. s. 1
sg. duséi, 1
pl. dúserăm; imper. 2
sg. du, neg. nu dúce; part. dusduce (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dúce2 s. m.,
pl. duci