dualism (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DUALÍSM s. n. 1. Concepție, doctrină care consideră ca principiu al existenței două elemente diferite și ireductibile, materia și spiritul.
2. (
Impr.) Dualitate.
3. Formă de conducere statală realizată, în 1867, printr-o uniune personală între Austria și Ungaria. [
Pr.:
du-a-] – Din
fr. dualisme.dualism (Dicționar de neologisme, 1986)DUALÍSM s.n. 1. (op.
monism) Concepție filozofică potrivit căreia la baza existenței stau două principii opuse și ireductibile: materia și spiritul, corpul și sufletul, binele și răul etc.
2. Dualismul austro-ungar = formă de conducere adoptată de monarhia austro-ungară după revoluția din 1848, constând în alianța păturilor conducătoare ale celor două națiuni privilegiate (austriacă și ungară). [< fr.
dualisme].
dualism (Marele dicționar de neologisme, 2000)DUALÍSM s. n. 1. dualitate (1). 2. concepție filozofică potrivit căreia la baza existenței stau două principii opuse și ireductibile: materia și spiritul, corpul și sufletul, binele și răul etc. ◊ (psih.) teorie potrivit căreia între fizic și psihic nu există raporturi de interdependență, cu o natură și funcții distincte. (< fr.
dualisme)
dualism (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)DUALÍSM (‹
fr. {i}; {s}
lat. dualis compus din doi)
s. n. 1. (În filozofie și teologie) Orice teorie care explică fenomenele fenomenele în termenii a două principii distincte și ireductibile: la Platon, lucruri sensibile și idei; la Aristotel, materie și formă; la Descartes, materie (substanță având ca atribut întinderea) și spiritul sau sufletul (substanță necorporală având ca atribut gândirea); în teologie, bine și rău (
d. zoroastrist). Opus
monismului. 2. Dualitate.
3. (
FIZ.)
Dualism undă-corpuscul = concepție potrivit căreia unei microparticule (corpuscul) i se poate asocia o undă și reciproc, confirmată experimental prin efectul fotoelectric și efectul Compton. Natura radiațiilor electromagnetice apare astfel: ondulatorie în fenomenele de propagare, reflexie, refracție, interferență, difracție, polarizare și corpusculară în fenomenele de emisie și absorbție.
4. Dualismul austro-ungar = formă de conducere statală, realizată printr-o uniune personală între Austria și Ungaria (1867-1918), ca urmare a crizei politice și sociale, provocate de înfrângerea Austriei în războiul cu Prusia pentru hegemonie în rândul statelor germane.
dualism (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dualísm (du-a-) s. n.dualism (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dualism n. sistemă religioasă după care lumea a fost formată și subzistă prin concursul a două principii opuse și coeterne, unul bun și celălalt rău.
dualism (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DUALÍSM s. n. 1. (Fil.) Folosire a două principii ireductibile, eterogene (fie în conflict, fie complementare) în analiza procesului cunoașterii sau în explicarea realității. ♦ Credință în două zeități supreme (sau două puteri supranaturale) în opoziție, care determină existența lumii.
2. (
Impr.) Dualitate.
3. Formă de conducere statală realizată, în 1867, printr-o uniune personală între Austria și Ungaria. [
Pr.:
du-a-] — Din
fr. dualisme.