dușman (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DUȘMÁN, -Ă, dușmani, -e, s. m. și
f.,
adj. 1. (Persoană) care are o atitudine ostilă, răuvoitoare față de ceva sau de cineva, care urăște ceva sau pe cineva; vrăjmaș.
2. Inamic (
1) (în război). [
Acc. și: (
reg.)
dúșman] – Din
tc. düșman.dușman (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dușmán (-ni), s. m. – Inamic, vrăjmaș. –
Mr. dusman. Tc. (
per.)
düșmen (Roesler 591; Miklosich,
Türk. Elem., I, 288; Șeineanu, II, 165; Lokotsch 554; Ronzevalle 90),
cf. alb.,
bg.,
sb. dušman. –
Der. dușmancă, s. f. (inamică, vrăjmașă);
dușmănesc, adj. (privitor la dușmani; dușmănos);
dușmănește, adv. (cu dușmănie, ostil); dușmănos,
adj. (ostil);
dușmăni, vb. (a fi ostil; a urî; a învrăjbi);
dușmănie, s. f. (vrăjmășie);
îndușmăni, vb. (a învrăjbi).
dușman (Dicționaru limbii românești, 1939)dúșman (est) și
dușmán (vest) m. (turc.
düšmán, d. pers.
düšmen, care vine d. vgr.
dνs-menés, „răŭ doritor, dușmănos”; bg. sîrb.
dušman). Inamic, vrăjmaș, care luptă contra ta. – Și
dujmán (vest.). Fem. (și în est)
dușmáncă, pl.
e.dușman (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dușmán adj. m.,
s. m.,
pl. dușmáni; adj. f. dușmánă, pl. dușmánedușman (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dușman a. și m.
1. care urăște pe cineva:
Veveriță îmi este vechiu dușman NEGR.;
2. cel cu care ne aflăm în răsboiu:
împărăția ne-a fost răpit-o dușmanii (!) ISP.;
3. perfid, viclean:
Codre, codre, dușman ești, tu voinicii îi amăgești POP.;
4. invidios, pizmaș:
când ai bani, trebue s’ai și dușmani PANN;
5. care are ură pentru ceva:
dușmanul minciunei. [Turc. DUȘMAN].
dușman (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DUȘMÁN, -Ă, dușmani, -e, s. m. și
f.,
adj. 1. (Persoană) care are o atitudine ostilă, răuvoitoare față de ceva sau de cineva, care urăște ceva sau pe cineva; vrăjmaș.
2. Inamic (1) (în război). [
Acc. și: (
reg.)
dúșman] — Din
tc. düșman.