domn (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DOMN, domni, s. m. 1. Termen de politețe pentru un bărbat. ♦ (
Fam.; la
voc.) Termen impersonal de adresare care însoțește de obicei o frază exclamativă, interogativă etc. ♦ Soț. ♦ (
Pop.) Orășean.
2. Persoană care are autoritatea, posibilitatea de a face ceva; stăpân.
3. Titlu purtat de suveranii Țării Românești și ai Moldovei; voievod, domnitor; persoană care purta acest titlu.
4. Dumnezeu; Isus Cristos. ◊
Expr. A da (sau
a lăsa pe cineva)
în plata (sau
mila)
domnului = a lăsa (pe cineva) în pace, a(-l) lăsa să facă ce vrea; a ignora. ♦ (La
voc.) Exclamație, invocație impersonală exprimând mirare, amărăciune, surpriză.
Doamne, ce vorbă ți-a ieșit din gură! ◊
Expr. Vezi, doamne = chipurile, vorba vine. [
Voc. (1-3)
domnule, dom'le, (
4)
doamne; nom.,
voc. și (
1)
domnu, don', dom'] –
Lat. dom(i)nus.domn (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)domn (dómni), s. m. –
1. Titlu oficial al domnitorilor Țării Românești și Moldovei. –
2. Nume dat lui Dumnezeu. –
3. Termen de politețe pentru un bărbat în general. –
Mr.,
istr. domnu, megl. dom(n). Lat. dǒm(ĭ)nus (Diez, I, 157; Cihac, I, 80; Pușcariu 541; Candrea-Dens., 565; REW 2741),
cf. it. donno, prov. dom, v. fr. dam(p), sp. don, dueño, port. dom. Cu sensurile 1 și 2 are vocativul
Doamne (‹
lat. Dǒmĭne); pentru sensul 3 se folosește vocativul
domnule. Domnii sau domnitorii se bucurau de prerogativele suveranilor; prin urmare se cuvine să traducem cuvintele derivate prin termeni care în mod firesc se aplică ideii de regalitate (
domnie „demnitate de Domn” etc.). –
Der. doamnă, s. f. (titlu dat soției domnitorului; termen de politețe în general pentru o femeie), care reprezintă fără îndoială
lat. dǒm(ĭ)na (Diez, I, 157; Pușcariu 537; REW 2733);
domnesc, adj. (care aparține domnului);
domni, vb. (a conduce o țară, un principat ca domn; a stăpîni; a se adresa cu titlul de Domn);
domnie, s. f. (demnitate de Domn; timpul cît se află un Domn la conducerea țării; regiune stăpînită de un Domn; Curte; termen de politețe, cu formele reduse
dumneata ‹
domnia-ta, dumnealui, domneavoastră, dumnealor);
domnișoară, s. f. (termen de politețe pentru o fată);
domnișor, s. m. (fiu de domnitor; prinț tînăr; fiu al stăpînului);
domniță, s. f. (fiică de domnitor; prințesă tînără);
domnitor, s. m. (domnitor).
Cf. domina, duminică.domn (Dicționaru limbii românești, 1939)domn m. (lat.
dóminus, pop.
domnus, stăpîn, d.
domus, casă; it.
donno, pv.
don, vfr.
dam, sp.
dueño, pg.
dom. V.
dom 1). 1) Stăpîn (Vechĭ). 2) Stăpînu lumiĭ, Dumnezeŭ (voc.
Doamne lat.
Dómine):
Doamne ajută! Doamne, ferește! Doamne, ĭartă-mă!. 3) Domnitor, principe care domnea în Țara Românească, În Moldova (și’n Ucraina):
Prea Înălțate, Doamne (adresa către domn),
schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. 4) (voc,
domnule). Persoană distinsă, boĭer, nobil (nu om de rînd):
a venit un domn. 5) Titlu de respect dat de servitorĭ stăpînuluĭ și de eleviĭ școaleĭ primare Institutoruluĭ (în cea secundară și’n universitate domnule profesor):
tăcere, că vine domnu profesor (gen. a lu
domnu). 6) Epitet de politeță adresată unuĭ superior saŭ uneĭ persoane respectabile:
Domnule Ministru, Domun Popescu. Fam. M’am ales c’un „Doamne ajută!”, am dat de o belea, am pățit-o.
Dragă, Doamne (exclamativ), oare-cum, ca să zic așa, mulțămind luĭ Dumnezeŭ (cp. cu fr.
grâce à Dieu, Dieu merci):
Acuma eștĭ, Dragă Doamne, băĭat mare! De ce nu te astîmperĭ? Domnule (exclamativ, ca o interj.):
ĭa’uzi Domnule, ce comedie. V.
doamnă, jupîn, rege, împărat.domn (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)domn, -i, s.m. –
1. Persoană care are autoritatea, posibilitatea de a face ceva. Proprietar de pământ, grof (D. Pop 1978): „Cela ce e îmbrăcat cu haine nemțești (orășenești), cu excepția jidanilor” (Țiplea 1906); „Cei mai mari domni sunt cei de la cătane” (Țiplea 1906); „Prin domni, țăranul (maramureșean) înțelegea, înainte de război (Primul Război Mondial) pe stăpânii politici și administrativi, adică pe unguri” (Papahagi 1925: 87).
2. De rang înalt, nobil; domnitor, voievod.
3. „În limba veche, domn înseamnă gospodar sau țăran liber, dar și stăpân. Cu această funcție el apare invocat și în incipitul unor colinde: Cel domn bun să veselește sau Scoală-mi-te, domnuț bun / Și scoală și slujnicele / Să măture tăt curțile (Bilțiu, Acta Musei, 2004: 110).
4. Dumnezeu: „Șade Domnu Dumnezău, / Șede-n lance rădzămant” (Papahagi 1925: 233).
5. Isus Cristos: „Ș-o făcut Domnu Hristos / Pă Adam foarte frumos” (Papahagi 1925: 232). – Lat. dom(i)nus.
domn (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)domn1 (domnitor)
s. m.,
pl. domni; voc. sg. neart. Doámnedomn (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)domn2 (termen de politețe)
s. m.,
voc. sg. art. dómnule; pl. domni; abr. nom.-ac.
sg. art. d./dl, g.-d. sg. art. dlui, pl. dlordomn (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)domn m.
1. stăpân:
al valurilor domn EM.;
2. principe sau voievod:
Domnul Țării Românești; 3. (absolut) Dumnezeu:
Doamne ferește; 4. persoană de distincțiune: nobil, boier:
5. (dela sec. XVII) titlu de politeță:
Domnule! [Lat. vulg. DOMNUS = clasic DOMINUS].
domn (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DOMN, domni, s. m. 1. Termen de politețe pentru un bărbat. ♦ (
Fam.; la
voc.) Termen impersonal de adresare care însoțește de obicei o frază exclamativă, interogativă etc. ♦ Soț. ♦ (
Pop.) Orășean.
2. Persoană care are autoritatea, posibilitatea de a face ceva; stăpân.
3. Titlu purtat de suveranii Țării Românești și ai Moldovei; voievod, domnitor; persoană care purta acest titlu.
4. Dumnezeu. ♦ Isus Hristos. ◊
Expr. A da (sau
a lăsa pe cineva)
în plata (sau
mila)
Domnului = a lăsa (pe cineva) în pace, a(-l) lăsa să facă ce vrea; a ignora. ♦ (La
voc.) Exclamație, invocație impersonală exprimând mirare, amărăciune, surpriză.
Doamne, ce vorbă ți-a ieșit din gură! ◊
Expr. Vezi, Doamne = chipurile, vorba vine. [
Voc. (1-3)
domnule, dom'le, (4)
doamne; nom.,
voc. și (1)
domnu, don’, dom’] —
Lat. dom(i)nus.