dogmă - explicat in DEX

dogmă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
DÓGMĂ, dogme, s. f. 1. Învățătură, teză etc. fundamentală a unei religii, obligatorie pentru adepții ei, care nu poate fi supusă criticii și nu admite obiecții. 2. Teză, doctrină politică, științifică etc. considerată imuabilă și impusă ca adevăr incontestabil. – Din fr. dogme, lat. dogma.

dogmă (Dicționar de neologisme, 1986)
DÓGMĂ s.f. 1. Principiu fundamental al unei doctrine religioase, obligatoriu pentru toți adepții ei, asupra căruia nu este îngăduit să se discute. 2. Teză, doctrină politică, științifică etc. considerată imuabilă, acceptată în mod necritic și aplicată rigid, fără a ține seamă de condițiile concrete. [< lat., gr. dogma, cf. fr. dogme].

dogmă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
dógmă (dógme), s. f. – 1. Învățătură, teză fundamentală. – 2. Teză, doctrină politică. – Mr. dhogmă. Gr. δόγμα (Murnu 18) și modern din fr. dogme. – Der. (din fr.) dogmatic, adj.; dogmatism, s. n.; dogmatist, s. m.; dogmatiza, vb.

dogmă (Marele dicționar de neologisme, 2000)
DÓGMĂ s. f. 1. învățătură, teză fundamentală a unei religii, obligatorie pentru toți adepții ei, care nu poate fi supusă criticii. 2. teză considerată ca imuabilă, care trebuie acceptată necritic și aplicată rigid, fără a ține seamă de condițiile concrete. (< fr. dogme, lat., gr. dogma)

dogmă (Dicționaru limbii românești, 1939)
* dógmă f., pl. e (vgr. dógma, d. dokéo, cred, judec, decid. V. paradox). Părere infailibilă, punct de doctrină considerat ca incontestabil, maĭ ales în religiune și filosofie.

dogmă (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
DÓGMĂ (‹ fr., lat.; gr. dogma „opinie, hotărâre”) s. f. 1. Sensul inițial: „ceea ce este bun”. 2. Termen specializat folosit de autorii clasici pentru a desemna învățăturile propuse de diferite școli filozofice sau decretele autorităților publice. 3. (În sens religios) În perioada patristică, învățătura creștină în opoziție cu învățăturile filozofilor. În accepțiunea actuală creștină reprezintă adevărul religios stabilit de Biserică pe temeiul revelațiunii divine, exprimând „regula fidei” sau „quae creditur”, conținutul obiectiv, normativ și unitar al mărturisirii de credință. 4. (În sens filozofic) Teorie admisă de o anumită școală filozofică (ex. d. școlii stoice). ♦ P. ext. (În sens peiorativ) Teză acceptată în mod necritic, neargumentată și neverificată de experiență.

dogmă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
dógmă s. f., g.-d. art. dógmei; pl. dógme

dogmă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
dogmă f. punct de doctrină privit ca necontestabil, mai ales în religiune și în filozofie.

dogmă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
DÓGMĂ, dogme, s. f. 1. Învățătură, teză etc. fundamentală a unei religii, care nu poate fi supusă criticii. 2. Teză, doctrină politică, științifică etc. considerată imuabilă și impusă ca adevăr incontestabil. — Din fr. dogme, lat. dogma.