dogi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DOGÍ, dogesc, vb. IV.
Refl. 1. (Despre butoaie, putini etc.) A avea doagele desfăcute, depărtate una de alta, rupte. ◊
Tranz. Uscăciunea dogește butoaiele. 2. Fig. (Despre voce) A suna răgușit. – Din
doagă.dogi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dogí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. dogésc, imperf. 3
sg. dogeá; conj. prez. 3
să dogeáscădogì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dogì v.
1. a plesni doagele;
2. a plesni în genere:
clopotele se dogiau POP.;
3. fig. a răguși, a slăbi:
glasul mi se dogise AL.
dogi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DOGÍ, dogesc, vb. IV.
Refl. 1. (Despre butoaie, putini etc.) A avea doagele desfăcute, depărtate una de alta, rupte. ◊
Tranz. Uscăciunea dogește butoaiele. 2. Fig. (Despre voce) A suna răgușit. — Din
doagă.