doctor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DÓCTOR, doctori, s. m. 1. Persoană cu studii superioare care se ocupă cu vindecarea, tratarea sau prevenirea bolilor umane și animale; medic.
2. Titlu științific înalt acordat de o instituție academică sau de învățământ superior; persoană care are acest titlu.
3. (
Fam.) Persoană foarte pricepută într-un domeniu.
4. (
Bot.,
reg.; în forma
doftor) Arbust mediteraneean și tropical din care se extrage saburul
(Aloë vera). [
Var.: (
1, pop.)
dóftor s. m.] – Din
lat. doctor, fr. docteur. Cf. germ. Doktor.doctor (Dicționar de neologisme, 1986)DÓCTOR s.m. 1. Titlu științific conferit în urma unui examen special și a unei teze; posesor al unui asemenea titlu. ◊
Doctor honoris causa = titlu onorific acordat de instituțiile de învățământ superior unei personalități de mare prestigiu, fără susținerea unei disertații.
2. Persoană care are studii medicale superioare și posedă dreptul de a practica medicina; medic.
3. (
Fam.) Persoană foarte pricepută într-un anumit domeniu; maestru. [< lat.
doctor, cf. fr.
docteur, germ.
Doktor].
doctor (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)doctór (dóctori), s. m. –
1. Titlu științific înalt; persoană care are acest titlu. –
2. Medic. –
3. (
Arg.) Specialist.
Var. dohtor (
sec. XVII),
doftor (
vulg.).
Lat. doctor (
sec. XVII) și înainte prin intermediul
sl. dochtorŭ. –
Der. doctoral, adj. (grav, solemn);
doctorand, s. m. (persoană care își pregătește lucrarea de doctorat);
doctorat, s. n. (stagiu de calificare științifică superioară);
doctoreasă (
var. doftoreasă),
s. f. (soție de doctor; doctoriță);
doctoresc, adj. (de doctor, medic);
doctorie (
var. doftorie),
s. f. (medicament, leac);
doctoriță, s. f. (femeie medic);
doftoricesc, adj. (
înv., medic);
doftoricale, s. f. pl. (leacuri, doctorii), din
ngr. δοϰτοριϰά.
doctor (Marele dicționar de neologisme, 2000)DÓCTOR s. m. 1. titlu științific conferit doctoranzilor în urma susținerii examenelor și a unei teze originale; posesor al unui asemenea titlu. ♦ ~ docent = titlu științific care se acordă doctorilor (1) care fac dovada unei activități științifice îndelungate și valoroase; ~ honoris causa = titlu onorific acordat de instituțiile de învățământ superior unei personalități de mare prestigiu, din țară sau din străinătate, pentru realizări deosebite în domeniul științei, tehnicii și culturii, pentru servicii de mare însemnătate aduse patriei și umanității. 2. medic. 3. (fam.) persoană foarte pricepută într-un anumit domeniu; maestru. (< germ.
Doktor, lat.
doctor, fr.
docteur)
doctor (Dicționar de argou al limbii române, 2007)doctor, doctori s. m. 1. (
friz.) meșter care lucrează rapid.
2. persoană foarte pricepută într-un anumit domeniu.
doctor (Dicționaru limbii românești, 1939)* dóctor și (pop.)
dóftor m. (rus.
dóktor și
dóhtor, germ.
doktor, d. lat.
dóctor, -óris, care vine d.
docére, a învăța, a instrui. Corect rom. ar fi
doctór, ca
actór, corectór). Cel ce posedă cel maĭ înalt grad universitar:
doctor în teologie, litere, științe, medicină, drept. Medic. – Fem.
-eásă, pl.
ese, nevastă de doctor saŭ posesoare a acestuĭ titlu. Fam. și
-oaĭe, pl. tot așa.
doctor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dóctor s. m.,
pl. dóctori; abr. dr.doctor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)doctor m.
1. cel promovat la doctorat:
doctor în litere, științe, drept; 2. medic;
3. părinte al Bisericii catolice.
doctor (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DÓCTOR, doctori, s. m. 1. Persoană cu studii superioare care se ocupă cu vindecarea, tratarea sau prevenirea bolilor umane și animale; medic.
2. Titlu științific înalt acordat de o instituție academică sau de învățământ superior; persoană care are acest titlu.
3. (
Fam.) Persoană foarte pricepută într-un domeniu.
4. (
Bot.,
reg.; în forma
doftor) Arbust mediteraneean și tropical din care se extrage saburul
(Aloë vera). [
Var.: (1,
pop.)
dóftor s. m.] —
Din lat. doctor, fr. docteur. Cf. germ. D o k t o r.