distincție (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DISTÍNCȚIE, distincții, s. f. 1. Deosebire, diferență.
A face distincție. Fără distincție. 2. Finețe, eleganță în înfățișare și comportări.
3. Decorație sau titlu care se acordă unei persoane pentru merite deosebite. [
Var.:
distincțiúne s. f.] – Din
fr. distinction, lat. distinctio, -onis.distincție (Dicționar de neologisme, 1986)DISTÍNCȚIE s.f. 1. Deosebire, diferență (în raport cu ceva).
2. Finețe; strălucire, noblețe; eleganță în ținută, în purtări.
3. Semn de deosebită prețuire, stimă acordată cuiva; (
p. ext.) semn onorific cu care se recompensează un merit. [Gen.
-iei, var.
distincțiune s.f. / cf. fr.
distinction, lat.
distinctio].
distincție (Marele dicționar de neologisme, 2000)DISTÍNCȚIE s. f. 1. deosebire, diferență. 2. atitudine aleasă, finețe în înfățișare și eleganță în ținută. 3. semn de deosebită prețuire (titlu, decorații etc.) ce se acordă cuiva. (< fr.
distinction, lat.
distinctio)
distincție (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)distíncție (-tinc-ți-e) s. f.,
art. distíncția (-ți-a), g.-d. art. distíncției; pl. distíncții, art. distíncțiile (-ți-i-)distincție (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DISTÍNCȚIE, distincții, s. f. 1. Deosebire, diferență.
A face distincție. Fără distincție. 2. Finețe, eleganță în înfățișare și comportări.
3. Decorație sau titlu care se acordă unei persoane pentru merite deosebite. [
Var.:
distincțiúne s. f.] — Din
fr. distinction, lat. distinctio, -onis.