disonant - explicat in DEX

disonant (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
DISONÁNT, -Ă, disonanți, -te, adj. (Adesea fig.) Care sună neplăcut, care reprezintă o disonanță. – Din fr. dissonant.

disonant (Dicționar de neologisme, 1986)
DISONÁNT, -Ă adj. Neplăcut pentru auz, care produce disonanță. [< fr. dissonant].

disonant (Marele dicționar de neologisme, 2000)
DISONÁNT, -Ă adj. care sună neplăcut, care produce disonanță. (< fr. dissonant)

disonant (Dicționaru limbii românești, 1939)
* disonánt, -ă adj. (lat. dissonans, -ántis. V. con-sonant, sun). Care sună urăt. Adv. În mod disonant.

disonant (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
disonánt adj. m., pl. disonánți; f. disonántă, pl. disonánte

disonant (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
disonant a. ce formează disonanță.

disonant (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
DISONÁNT, -Ă, disonanți, -te, adj. (Adesea fig.) Care sună neplăcut, care produce o disonanță. — Din fr. dissonant.