dințătură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DINȚĂTÚRĂ s. f. Parte dințată a unui obiect. ♦
Spec. Totalitatea zimților de pe marginea unei mărci poștale. –
Dința +
suf. -ătură.dințătură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dințătúră s. f.,
g.-d. art. dințătúriidințătură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DINȚĂTÚRĂ s. f. Parte dințată a unui obiect. ♦
Spec. Totalitatea zimților de pe marginea unei mărci poștale. —
Dința +
suf. -ătură.