dințură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DÍNȚURĂ, dințuri, s. f. Plantă erbacee cu flori roșii sau albe dispuse în spice, care crește prin semănături sau ierburi
(Odontites rubra). –
Dinte +
suf. -ură.dințură (Dicționaru limbii românești, 1939)dințúră V.
ghințură.dințură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dințură f. sau
iarba dintelui, plantă al cării caliciu are dinți ascuțiți
(Odontoides rubra).dințură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DÍNȚURĂ, dințuri, s. f. Plantă erbacee cu flori roșii sau albe dispuse în spice, care crește prin semănături sau ierburi.
(Odontites rubra). — Dinte +
suf. -ură.