armonie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)armoníe (-íi), s. f. – Potrivire desăvârșită a elementelor unui întreg. –
Mr. armunie. Gr. ἀρμονία (
sec. XVII), și modern din
fr. harmonie. –
Der. armonic, adj.;
armonică, s. f. (acordeon;
Arg., portofel), din
germ. Armonika; armonios, adj.;
armonist, s. m. (acordeonist);
armoniza, vb.;
dezarmonie, s. f. (dezacord, neînțelegere);
inarmonic, adj. (nearmonios).