desființa (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DESFIINȚÁ, desființez, vb. I.
Tranz. A face ca ceva să nu mai existe; a suprima; a distruge, a nimici. ♦ A abroga, a anula un contract, o convenție etc. –
Des1 + [în]
ființa.desființa (Dicționar de neologisme, 1986)DESFIINȚÁ vb. I. tr. A face ceva să nu mai existe; a distruge, a nimici. [Pron.
-fi-in-. / după
înființa].
desființa (Marele dicționar de neologisme, 2000)DESFIINȚÁ vb. tr. a face să nu mai existe ceva; a distruge, a nimici. (< des- + /în/ființa)
desființa (Dicționar de argou al limbii române, 2007)desființa, desființez v. t. 1. a compromite.
2. a certa cu asprime.
3. a umili; a ridiculiza.
4. a bate rău de tot.
desființa (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)desființá (a ~) (-fi-in-) vb.,
ind. prez. 3
desființeázădesființa (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DESFIINȚÁ, desființez, vb. I.
Tranz. A face ca ceva să nu mai existe; a suprima; a distruge, a nimici. ♦ A abroga, a anula un contract, o convenție etc. —
Pref. des- + [în]
ființa.desființà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)desființà v. a face să nu mai fie, a suprima, a abroga, a anula:
a desființa o lege.