fecior (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)feciór (fecióri), s. m. –
1. (Înv.) Copil. –
2. Băiat, tînăr, flăcău. –
3. Servitor, valet. –
Mr.,
megl. fițor, istr. fețor. Lat. *fĕtĭolus, dim. de la
fĕtus (Pușcariu 593; Candrea-Dens., 561; REW 3273; DAR), sau mai probabil
der. internă de la
făt › *
fetcior sau *
fetșor. Folosirea sa este generală,
cf. ALR, 187. –
Der. fecioară, s. f. (fată virgină),
istr. fețǫre (după Pușcariu 594 și DAR, din
lat. *
fĕtĭola);
feciorandru, s. m. (flăcău);
feciorariță, s. f. (rar,
Trans., fată bărbătoasă);
feciorelnic, adj. (virginal);
fecioresc, adj. (virginal;
Trans., propriu băieților);
feciorește, adv. (în mod feciorelnic);
feciori, vb. (
înv., a trăi în mod cast;
Trans., a duce viață de copil);
feciorică, s. f. (plantă, Herniaria glabra);
feciorie, s. f. (virginitate;
Trans., tinerețe);
feciorime, s. f. (
Trans., mulțime de feciori);
desfeciori, vb. (a deflora, a dezvirgina). – Din
rom. provin
alb. fičor (Jokl, RF, II, 246),
bg. fičor (Capidan,
Raporturile, 195),
mag. ficsor (Edelspacher 14; Candrea,
Elemente, 407).