desemna (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DESEMNÁ1, desemnez, vb. I.
Tranz. A indica, a numi o persoană considerând-o cea mai potrivită pentru desfășurarea unei activități, pentru ocuparea unei demnități sau a unei funcții. ♦ (Rar) A indica unei persoane un anumit lucru. ♦ A numi într-o funcție. – Din
fr. désigner, lat. designare (după
semn).
desemna (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DESEMNÁ2 vb. I.
v. desena.desemna (Dicționar de neologisme, 1986)DESEMNÁ vb. I. tr. A indica, a numi pe cineva pentru o demnitate, o funcție etc., a designa. [<
desemn +
-a, cf. fr.
désigner, lat.
designare].
desemna (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)desemná (-néz, -át), vb. – A indica, a semnala.
Fr. désigner, adaptat conform paralelismului
signe-semn.desemna (Marele dicționar de neologisme, 2000)DESEMNÁ vb. tr. a indica, a numi pe cineva pentru o demnitate, o funcție etc.; a designa. (după fr.
désigner, lat.
designare)
desemna (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)desemná (a ~) (a indica)
vb.,
ind. prez. 3
desemneázădesemnà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)desemnà v.
1. a indica cu un semn special;
2. a face cunoscut, a semnala:
a desemna ca succesor.desemna (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DESEMNÁ1, desemnez, vb. I.
Tranz. A indica, a numi o persoană considerând-o cea mai potrivită pentru desfășurarea unei activități, pentru ocuparea unei demnități sau a unei funcții. ♦ (Rar) A indica unei persoane un anumit lucru. ♦ A numi într-o funcție. — Din
fr. désigner, lat. designare (după
semn).
desemna (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DESEMNÁ2 vb. I v. desena.