deplinătate (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DEPLINĂTÁTE s. f. Faptul de a fi deplin, desăvârșit; perfecțiune, plenitudine. –
Deplin +
suf. -ătate.deplinătate (Dicționaru limbii românești, 1939)*deplinătáte f. (d.
deplin). Calitatea de a fi deplin, plenitudine, perfecțiune:
a fi în deplinătatea sănătățiĭ, a ajunge la deplinătatea mințiĭ.deplinătate (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)deplinătáte (de-pli-) s. f.,
g.-d. art. deplinătắțiideplinătate (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DEPLINĂTÁTE s. f. Faptul de a fi deplin, desăvârșit; perfecțiune, plenitudine. –
Deplin +
suf. -ătate.