deget (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DEGET, degete, s. n. 1. Fiecare dintre prelungirile mobile, alcătuite din falange, cu care se sfârșește mâna sau talpa piciorului la om ori laba la unele animale.
Îi dai un deget și-ți ia mâna toată. Sunt cinci degete la o mână și nu seamănă unul cu altul. ◊
Expr. A se ascunde (sau
a se da) după deget = a căuta în zadar să-și ascundă o vină evidentă, a fugi de răspundere.
A ști sau
a cunoaște (ceva)
(ca) pe degete = a ști sau a cunoaște ceva foarte bine.
Îi numeri (sau
îi poți număra) pe degete = sunt foarte puțini.
A purta sau
a învârti, a juca (pe cineva)
pe degete = a face ce vrei din cineva, a duce pe cineva de nas.
A-și da cu degetul în ochi (din cauza întunericului) = a nu vedea nimic.
A aluneca sau
a scăpa, a (se) strecura printre degete = a scăpa, a (se) strecura pe neobservate, pe nesimțite.
A sta cu degetul în gură = a pierde vremea.
A pune degetul = a aplica amprenta digitală în loc de iscălitură.
A pune degetul pe rană = a găsi punctul sensibil al unei chestiuni.
A umbla (sau
a păși, a merge) în vârful degetelor = a umbla pe furiș, tiptil, fără zgomot.
A încerca marea cu degetul = a încerca imposibilul.
A-și linge degetele =a-i plăcea foarte mult (ceva de mâncare). (Rar)
A avea (sau
a fi) în degetul cel mic (al cuiva) = a cunoaște foarte bine.
A nu-i putea ajunge (cuiva)
nici la degetul cel mic = a nu se putea compara cu cineva în privința capacității, comportării etc.
2. Compus:
cinci-degete = plantă erbacee târâtoare, ale cărei frunze au cinci foliole
(Potentilla reptans). 3. Piesă componentă a aparatelor de tăiere la cositori, secerători, combine de cereale etc., care separă și sprijină plantele în momentul tăierii.
4. Veche unitate de măsură pentru lungimi, având aproximativ lățimea unui deget (
1). [
Var.: (
pop.)
deșt s. n.] –
Lat. digitus.deget (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)déget (dégete), s. n. –
1. Fiecare din prelungirile mobile cu care se sfîrșește mîna sau talpa piciorului. –
2. Măsură ce corespunde unei zecimi de palmă. –
Mr. deazit, dzeadit, megl. zęizit, istr. žǫžet. Lat. dĭgĭtus (Pușcariu 497; Candrea-Dens., 478; REW 2638; Tiktin; Candrea);
cf. it. dito, prov. det, fr. doigt, sp.,
port. dedo. –
Der. degetar, s. n. (căpăcel care protejează degetul cu care se împunge acul la cusut; plantă, degetariță, Digitalis ambigua), care pare a fi
der. intern cu
suf. -
ar (ar putea fi și reprezentant direct al
lat. dĭgĭtālis, cum îl consideră Pușcariu 498; Candrea-Dens., 479; REW 2637; Tiktin; Candrea,
cf. it. ditale, v. fr. déal, sp.,
port. dedal; însă
der. internă pare mai naturală);
degetariță, s. f. (plantă, degetar);
degetăruț, s. m. (plantă, Soldanella montana);
degețel, s. m. (plantă, degetar, Digitalis ambigua, Digitalis purpurea);
îndegeta, vb. (a indica),
înv., hibrid lingvistic format în
Trans.deget (Dicționar de argou al limbii române, 2007)deget, degete s. n. cantitate mică de băutură alcoolică (
mai ales spirtoasă) turnată într-un pahar.
deget (Dicționaru limbii românești, 1939)déget n., pl.
e (lat.
dĭgĭtus, rudă cu vgr.
dáktulos și germ.
zehe [la picĭor]; it.
dito, pv.
det, fr.
doigt, sp. pg.
dedo). Fie-care din cele cincĭ extremitățĭ ale mîniĭ și picĭorului la om (la animale pot fi maĭ puține). O veche măsură de lungime cît a 12-a parte dintr’un picĭor saŭ a 10-a parte dintr’o palmă (V.
mînă).
Fig. A fi arătat cu degetu, a fi compromis.
A pune degetu pe ceva, a ghici, a descoperi leacu.
A-țĭ mușca degetele, a te căĭ amar.
a fi la doŭă degete de peire, a fi foarte aproape de peire.
Degetu luĭ Dumnezeŭ, voință divină.
A merge în vîrfu degetelor saŭ
în vîrfu picĭoarelor, a merge încet ca să nu te simtă nimenea.
A se număra pe degete, a fi foarte puținĭ.
A-țĭ scăpa pintre degete (ca peștele), a-țĭ scăpa cînd era prins de-a binele saŭ aproape de a fi prins.
A ști o știință pe degete, a o ști perfect.
A juca pe cineva pe degete, a-l face să facă ce vreĭ tu.
A te ascunde după deget, a cerca în zadar să te ascunzĭ neavînd după ce.
A nu pune pe cineva nicĭ la degetu cel mic, a-ĭ desconsidera puterea.
A încerca marea cu degetu, a încerca imposibilu.
Gol ca degetu (saŭ
gol deget), gol pușcă, foarte răŭ îmbrăcat, calic. – În sud, pop.
deșt.deget (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)déget s. n.,
pl. dégetedeget (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)deget n.
1. fiecare din părțile, libere și mobile, cari termină mâna și piciorul (la om și la unele animale);
2. măsură de lungime:
o zecime dintr’o pAlmă. [Lat. DIGITUS].
deget (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DÉGET, degete, s. n. 1. Fiecare dintre prelungirile mobile, alcătuite din falange, cu care se sfârșește mâna sau talpa piciorului la om ori laba la unele animale.
Îi dai un deget și-ți ia mâna toată. Sunt cinci degete la o mână și nu seamănă unul cu altul. ◊
Expr. A se ascunde (sau
a se da)
după deget = a căuta în zadar să-și ascundă o vină evidentă, a fugi de răspundere.
A ști sau
a cunoaște (ceva)
(ca) pe degete = a ști sau a cunoaște ceva foarte bine.
Îi numeri (sau
îi poți număra)
pe degete = sunt foarte puțini.
A purta sau
a învârti, a juca (pe cineva)
pe degete = a face ce vrei din cineva, a duce pe cineva de nas.
A-și da cu degetul în ochi (din cauza întunericului) = a nu vedea nimic.
A aluneca sau
a scăpa, a (se) strecura printre degete = a scăpa, a (se) strecura pe neobservate, pe nesimțite.
A sta cu degetul în gură = a pierde vremea.
A pune degetul = a aplica amprenta digitală în loc de iscălitură.
A pune degetul pe rană = a găsi punctul sensibil al unei chestiuni.
A umbla (sau
a păși, a merge)
în vârful degetelor = a umbla pe furiș, tiptil, fără zgomot.
A încerca marea cu degetul = a încerca imposibilul.
A-și linge degetele = a-i plăcea foarte mult (ceva de mâncare).
A avea (sau
a fi)
în degetul cel mic (al cuiva) = a cunoaște foarte bine.
A nu-i putea ajunge (cuiva)
nici la degetul cel mic= a nu se putea compara cu cineva în privința capacității, comportării etc.
2. Compus:
cinci-degete = plantă erbacee târâtoare, ale cărei frunze au cinci foliole
(Potentilla reptans). 3. Piesă componentă a aparatelor de tăiere la cositori, secerători, combine de cereale etc., care separă și sprijină plantele în momentul tăierii.
4. Veche unitate de măsură pentru lungimi, având aproximativ lățimea unui deget (1). [
Var.: (
pop.)
deșt s. n.] —
Lat. digitus.