curmală (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CURMÁLĂ, curmale, s. f. Fructul curmalului, comestibil, brun-roșcat, oval, bogat în zahăr, cu gust dulce și plăcut. –
Cf. ngr. kurmás.curmală (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)curmálă (-le), s. f. – Fruct al arborelui Phoenix dactylifera. –
Mr. curmă. Tc. kurma, prin intermediul
ngr. ϰουρμάς (Roesler 597; Șeineanu, II, 149; Lokotsch 885; Ronzevalle 86);
cf. alb.,
bg. kurmá, sb. urma. Sing. normal,
curma, a fost înlocuit de un
sing. analogic, format pe baza
pl. curmale. –
Der. curmal, s. m. (arborele care face curmale).
curmală (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)curmálă s. f.,
g.-d. art. curmálei; pl. curmálecurmală (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)curmală f. rodul dulce și gustos al curmalului, ceva mai gros decât măslina: e un aliment nutritiv și sănătos, prețios pentru Africanii călători în pustiuri; din curmale se face și un fel de rachiu.
curmală (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CURMÁLĂ, curmale, s. f. Fructul curmalului, comestibil, brun-roșcat, oval, bogat în zahăr, cu gust dulce și plăcut. —
Cf. ngr. kurmás.