curm (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CURM, curmuri, s. n. (
Reg.) Curmei. –
Cf. alb. kurm.curm (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)curm (cúrmuri), s. n. – (
Olt.,
Munt.) Legătură, laț. –
Mr. curmu. Gr. ϰορμός „trunchi”, probabil cu semantismul primitiv („bont”, sau „capăt de sfoară”,
cf. Laurian; Meyer,
Alb. St., IV, 72; Giuglea,
Dacor., III, 620; Diculescu,
Elementele, 459; Rosetti, II, 67; DAR);
cf. alb. kurm (după DAR,
alb. este etimon al
rom.),
calabr. kurmu „trunchi” (Rohlfs,
EWUG, 1086),
arab. qurma, de unde
sp. corma. –
Der. curmei, s. n. (tulpină de plantă agățătoare, lăstar; legătură), probabil
der. internă, cu
suf. -
el, pe care Diculescu vrea să-l reducă la un
gr. *ϰορμήιον;
curma, vb. (a tăia, a trunchia, a împărți, a separa; a strînge; a ocoli, a se abate; a străbate; a tăia, a întrerupe; a termina, a pune capăt; a hotărî, a rezolva, a tranșa),
cf. mr. curm, curmari („a înceta, a face să înceteze”), al cărui semantism indică faptul că este vorba mai puțin de o
der. internă a
rom., decît de o conservare imediată a sensului primitiv al
gr. probabil prin intermediul
gr. ϰορμάζω „a tăia”,
lat. *
cormāre (Pascu, I, 193),
cf. alb. kurmue „scurt” (
der. lat. *
corrimare REW 2254 este mai greu de admis,
cf. Graur,
BL, V, 94 și Rosetti, I, 160);
curmă, s. f. (tăiș, parte care taie), deverbal al cuvîntului anterior,
înv.;
necurmat, adj. (continuu, neîntrerupt);
curmător, adj. (tăios);
curmăni, vb. (a tăia, a face o incizie), pe care DAR propune să fie derivat de la
s. *
curman, dar care pare mai curînd un
der. cu
suf. expresiv;
curmătură, s. f. (incizie; tăietură; falie, chei, strîmtoare, canion; zvîcnet, înțepătură);
curmeziș, adv. (pieziș, transversal, de-a latul);
(în)curmezișa, vb. (a devia;
refl., a se lua la ceartă), care presupune, după Pușcariu,
Lr., 295, existența unui
s. *
curmez, cf. alb. kurmezue „scurt”. –
Cf. curpen, curmea. Din
rom. provine
rut. kurmei, kurmán, pe care Bogrea,
Dacor., IV, 806, îl propunea ca etimon al
rom. Pare destul de incertă
der. din
rus. koromyslo pe baza
rom. curmeziș (Berneker 574).
curm (Dicționaru limbii românești, 1939)1) curm n., pl.
urĭ (lat.
cormus, d. vgr.
kormós, trunchĭ, lucru truncheat).
Rț. Bucată de funie.
curm (Dicționaru limbii românești, 1939)2) curm și (vechĭ)
curméz, a
-á v. tr. (d.
curm 1; vgr.
kormázo, curm. Cp. cu
scurm). Taĭ, frîng:
a curma un lemn (cu feresteu [!] saŭ cu toporu în curmeziș).
Fig. Întrerup, taĭ:
a curma cuĭva vorba, un glonț îĭ curmă vĭața. A o curma cu cineva, a rupe relațiunile cu el.
A te curma la inimă foamea, a fi foarte flămînd. V. refl. Mă sfîrșesc, încetez, mă sting:
vĭața i s´a curmat. Brațele i se curmă, fac îndoiturĭ de grase ce-s (ca la copiĭ).
curm (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)curm s. n.,
pl. cúrmuricurm (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CURM, curmuri, s. n. (
Reg.) Curmei. —
Cf. alb. kurm.