curătură (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CURĂTÚRĂ, curături, s. f. 1. Loc într-o pădure, curățat de arbori, de mărăcini etc. pentru a putea fi cultivat.
2. Deal sau povîrniș acoperit cu vii. – Din
cura2 +
suf. -
(ă)tură