cunoștință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUNOȘTÍNȚĂ, cunoștințe, s. f. 1. Cunoaștere (
2). ♦
Expr. A avea (sau
a lua)
cunoștință de ceva = a ști, a fi informat.
A aduce (ceva)
la cunoștința cuiva = a informa pe cineva (despre ceva).
A aduce la cunoștința publică = a da de știre tuturor.
În cunoștință de cauză = cunoscând bine ceva.
A-și pierde cunoștința = a nu mai ști de sine, a leșina. ♦ (Rar)
A-și veni în cunoștință = a se trezi din leșin. ♦ (Rar) Minte, rațiune.
2. (La
pl.) Totalitatea noțiunilor, ideilor, informațiilor pe care le are cineva într-un domeniu oarecare.
3. Persoană pe care vorbitorul o cunoaște. ♦
Expr. A face cunoștință cu cineva = a lega relații sociale cu o persoană. (
Fam.)
A face cuiva cunoștință cu cineva = a prezenta pe cineva cuiva.
4. (
Înv.) Mulțumire, recunoștință. –
Cunoaște +
suf. -ință (cu sensul
3 după
fr. connaissance).cunoștință (Dicționaru limbii românești, 1939)cunoștínță f., pl.
e (d.
a cunoaște, une-orĭ cu înțelesurile francezuluĭ
connaissance). Ideĭe, noțiune, știință, conștiință:
cunoștința luĭ Dumnezeŭ. Persoană cunoscută:
cutare e o veche cunoștință. Facultatea de a simți, de a primi impresiunile.
A cădea fără cunoștință (nu „fără conștiință”), a leșina.
A face cunoștință, a începe să cunoștĭ, să vezĭ ce e:
a face cunoștință cu cineva, cu ceva. Pl. Știință, ideĭ științifice:
a avea multe cunoștințe (a ști multe).
cunoștință (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cunoștínță s. f.,
g.-d. art. cunoștínței; pl. cunoștínțecunoștință (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cunoștință f.
1. facultatea de a cunoaște, de a distinge;
2. idee, noțiune despre un lucru:
cunoștințele noastre sunt mărginite; 3. persoană cunoscută:
e o veche cunoștință; 4. pl. știință, învățătură:
are cunoștințe multe.cunoștință (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CUNOȘTÍNȚĂ, cunoștințe, s. f. 1. Cunoaștere (2). ◊
Expr. A avea (sau
a lua)
cunoștință de ceva = a ști, a fi informat.
A aduce (ceva)
la cunoștința cuiva = a informa pe cineva (despre ceva).
A aduce la cunoștința publică = a da de știre tuturor.
În cunoștință de cauză = cunoscând bine ceva. ♦ Facultatea de a simți, de a primi impresii din afară. ◊
Expr. A-și pierde cunoștința = a nu mai ști de sine, a leșina. (Rar)
A-și veni în cunoștință = a se trezi din leșin. ♦ (Rar) Minte, rațiune.
2. (La
pl.) Totalitatea noțiunilor, ideilor, informațiilor pe care le are cineva într-un domeniu oarecare.
3. Persoană pe care vorbitorul o cunoaște. ◊
Expr. A face cunoștință cu cineva = a lega relații sociale cu o persoană. (
Fam.)
A face cuiva cunoștință cu cineva = a prezenta pe cineva cuiva.
4. (
Înv.) Mulțumire, recunoștință. —
Cunoaște +
suf. -ință (
3 după
fr. connaissance).