cuib (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUIB, cuiburi, s. n. 1. Culcuș făcut de păsări, de unele mamifere etc. pentru a se adăposti, pentru a depune ouăle, a cloci și a scoate pui.
2. Fig. Locuință, sălaș; reședință.
3. Fig. (
Peior.; urmat de determinări) Loc (ascuns) unde se ticluiește și de unde se propagă o acțiune potrivnică, dușmănoasă intereselor unei colectivități. ♦ Focar.
4. (În sintagma)
Cuibul albinelor = fagurii ocupați cu puiet și cu hrană, în care trăiește și se dezvoltă familia de albine.
5. Groapă mică făcută în pământ, în care se seamănă legume sau cereale. ♦ Mușuroi de pământ făcut, prin prășit, în jurul firelor de porumb, de cartofi etc. ♦ Spațiu restrâns în care se dezvoltă o îngrămădire de plante de același fel.
Cuib de lăcrimioare. 6. Mulțime de fermenți de același fel care provoacă înăcrirea vinului, a borșului, a laptelui etc.
7. Loc adăpostit care asigură unei arme automate condiții bune de tragere. ◊
Cuibul corbului = post de observație situat în vârful catargului la anumite nave (de pescuit, de război etc.), în care stă marinarul de veghe. –
Lat. *cubium.cuib (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cúib (cúiburi), s. n. –
1. Culcuș făcut de păsări sau de unele mamifere. –
2. Vizuină. –
3. Cămin, vatră, patrie. –
4. Groapă mică în care se pune sămînța în pămînt. –
5. Grămadă de pămînt cu care se protejeajă tulpina plantelor de cultură. –
6. Crestare, crestătură. –
7. Cantitate de cheag sau de drojdie folosită o dată. –
Mr. cul’bu, megl.,
istr. cul’b. Origine incertă. Probabil din
gr. ϰλωβός „cușcă”, prin intermediul unei forme
lat. *clubium; cf. ngr. ϰουλβί, de unde
sl. kulivija, și de aici
colivie (
mr. cluvie),
s. f., cuvînt din
sec. XVII. Rezultatul
rom., care trebuie să provină de la *
culib, indică o dublă metateză. Există și posibilitatea ca
lat. *
clubium să fi trecut din epoca romanică, la *
collubium sub influența lui
collŭvies „amestec de materiale”. Celelalte ipoteze sînt insuficiente. După părerea mai generalizată, de la un
lat. *
cubium (
cf. concubium), plecîndu-se de la
cubĕre „a sta culcat pentru a se odihni” (Philippide,
Principii, 68 și 140; Cihac, I, 66; Meyer,
Alb. St., IV, 121; Pușcariu 432; Candrea-Dens., 429; REW 2355; Pascu, I, 72; DAR). Această ipoteză este aproape imposibilă, căci se referă la o imagine („culcat, trîntit”) care nu se aplică păsărilor, și nu ajunge pentru a explica rezultatele dialectale. Pentru a rezolva dificultatea, Candrea a propus un
lat. *culbium (
cf. Cortés 126), pe care Densusianu,
GS, XI, 363, îl considera imposibil.
Der. cuiba (
var. încuiba, încuibăra, încuibura),
vb. (a face cuib; a instala a așeza; a sălășlui, a locui;
refl., a prinde rădăcini, a deveni trainic);
cuibar, s. n. (cuib; ou lăsat în cuibarul găinii; vizuină, bîrlog; sălaș, locuință, refugiu; groapă mică în care se pune sămînța în pămînt);
cuibări, vb. (a face cuib; a pune găinile în cuibar; a prăși, a aduna pămînt în jurul tulpinei plantelor; a ocroti, a proteja, a ascunde; a fixa, a stabili). Din
rom. provine
rut. kubljyty „a face cuib” (Miklosich,
Wander., 10).
cuib (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cuib s. n.,
pl. cúiburicuib (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cuib n.
1. un fel de leagăn ce-și fac păsările spre a-și depune ouăle și a crește puii;
2. locuință obișnuită:
acolo’i cuibul spaimei și adăpostul urei AL.;
3. rămășiță dela oțet. [Lat. *CUBIUM (cu sensul lui CUBILE)].
cuib (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CUIB, cuiburi, s. n. 1. Construcție făcută de păsări, de unele mamifere etc. pentru a depune ouăle, a cloci și a scoate pui.
2. Fig. Locuință, sălaș; reședință.
3. Fig. (
Peior.; urmat de determinări) Loc (ascuns) unde se plănuiește și de unde se propagă o acțiune potrivnică, dușmănoasă intereselor unei colectivități. ♦ Focar.
4. (În sintagma)
Cuibul albinelor = fagurii ocupați cu puiet și cu hrană, în care trăiește și se dezvoltă familia de albine.
5. Groapă mică făcută în pământ, în care se seamănă legume sau cereale. ♦ Mușuroi de pământ făcut, prin prășit, în jurul firelor de porumb, de cartofi etc. ♦ Spațiu restrâns în care se dezvoltă o îngrămădire de plante de același fel.
Cuib de lăcrimioare. 6. Mulțime de fermenți de același fel care provoacă înăcrirea vinului, a borșului, a laptelui etc.
7. Loc adăpostit care asigură unei arme automate condiții bune de tragere. ◊
Cuibul corbului = post de observație situat în vârful catargului la anumite nave (de pescuit, de război etc.), în care stă marinarul de veghe. —
Lat. *cubium.cuĭb (Dicționaru limbii românești, 1939)cuĭb n., pl.
urĭ (lat.
cubium, ca în
con-cubium, culcare la un loc,
cubare, a fi culcat, ca
aĭbă, roĭb din
habeat, rubeus. V.
con-cubin, in-cubez). Culcuș de pasăre sălbatică saŭ de animale micĭ (șoaricĭ [!], șerpĭ):
cuĭb de gangur, de vultur. Fig. Maĭ multe grăunțe puse la un loc ca să răsară:
un cuĭb de popușoĭ [!] (la cartofĭ, cartofiĭ crescuțĭ grămadă). Ascunzătoare:
cuĭb de hoțĭ. V.
cuĭbar.