cu (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)Cu, simbol chimic pentru
cupru.cu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cu, prep. –
1. Funcție asociativă:
s-au pornit cu toată oastea (
Gr. Urechiă). –
2. Funcție atributivă:
om cu dreptate (Creangă). –
3. Funcție reciprocă:
s-a măritat cu un învățător (Rebreanu). –
4. Funcție instrumentală:
aruncau cu pietre (Bălcescu). –
5. Funcție cantitativă:
un bucătar cu zece galbeni pe lună (Alecsandri). –
6. În același timp, totodată (funcție temporară):
de cu iarnă murit-au și craiul (Neculce). –
7. În timpul (funcție durativă):
nu venea cu zilele pe-acasă (Ispirescu). –
8. Funcție modală:
privea la ei cu drag (Eminescu) (cu acest uz, coincide cu formațiile romanice cu –
mente). –
9. Din cauza (funcție cauzală):
am răgușit cu surdul ista (Alecsandri). –
10. Deși, cu toate că (funcție concesivă, în combinație cu
tot):
eram trist, cu tot timpul frumos (Negruzzi). –
11. Ca la fel ca (funcție comparativă, în combinație cu mai multe
adj.):
potrivit cu năravul și apucăturile lui (Creangă). –
Mr.,
megl.,
istr. cu. Lat. cŭm (Pușcariu 421; Candrea-Dens., 417; REW 2385; Moser 418; DAR);
cf. it.,
sp. con, prov. com, co, port. com. Observațiile din DAR, în legătură cu folosirea
art. cu această
prep. nu par pertinente sau, cel puțin, nu sînt complete.
cu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CU prep. I. Introduce un atribut sau un nume predicativ;
a) indică asocierea:
casă cu livadă; b) indică conținutul:
pahar cu bere; c) indică o posesiune sau posesori:
mașinuță cu motor; d) indică o dependență, o legătură:
rudă cu mine; e) indică o însușire:
copil cu talent; f) indică instrumentul:
călătorie cu avionul. II. Introduce complemente indirecte:
ține cu echipa studențească. III. Introduce complemente circumstanțiale:
a) de mod:
câștiga cu acul; b) formează locuțiuni modale:
cu duioșie, cu blândețe, cu ciudă, cu grijă, cu drag, cu fuga, cu binișorul; c) instrumental:
desenăm cu cărbune; d) sociativ:
merg cu Irina; e) de cauză:
nu mai auzea nimic cu atâta gălăgie; f) de timp:
nu venea cu saptămânile. (
Expr.)
Cu anul (sau
cu ziua etc.) = pe timp de un an (sau pe o zi etc.);
g) cu substantivul repetat exprimă ideea de succesiune:
zi cu zi; h) de relație:
e artist numai cu numele. IV. Formează
loc. conj. și
prep.:
cu toate acestea, cu toate că, alături cu, la fel cu. V. Cu valoare de
conj.:
șoarecele cu pisica. –
Lat. cum.cu (Dicționaru limbii românești, 1939)cu prep. (lat.
cum, it. sp. pg.
con. V.
co-).
1. Împreună, la un loc:
vino cu mine, du-te cu el (V.
ca 1).
2. Față de:
fiĭ blînd cu săraciĭ! 3. Contra:
a lupta cu dușmaniĭ. 4. Arată o relațiune:
codru e frate cu Românu. 5. Arată o posesiune, o calitate:
furcă cu treĭ dințĭ, cu dințĭ (saŭ
cu dințiĭ)
ascuțițĭ. 6. Arată un instrument, un mijloc:
bou împunge cu coarnele, calu lovește cu copitele. 7. Arată simultaneitatea:
s´a sculat cu noaptea'n cap, s´a culcat odată cu găinile. 8. Arată modu (formînd locuțiunĭ adverbiale):
l-a ridicat cu greŭ, cu de-a sila, cu forța, cu puterea (violent),
cu putere (cu multă forță fizică),
scrie cu eleganță, cu frică. 9. Arată o opozițiune inútilă:
cu toată vitejia, a căzut saŭ
tót a căzut (acc. pe
tot).
Cu totu, în total,
casa s´a vîndut cu totu; de tot, absolut:
l-a uĭtat cu totu (maĭ bine
de tot).
Cu toate că, deși măcar că:
cu toate că ploŭă, tot vom pleca. Cu toate acestea, totușĭ, tot:
Ploŭă! Cu toate acestea am venit (=
Ploŭă! Dar eŭ tot am venit).
Cu timpu, încetu cu încetu, încet-încet:
cu timpu, dispar toate cele omeneștĭ. Cu – cu tot, împreună cu:
corabia s´a cufundat cu oamenĭ cu tot (acc. pe oamenĭ).
Încetu cu încetu, încet-încet, cu răbdare.
Pas cu pas, cîte un pas:
a cuceri terenu pas cu pas. Ce e cu tine? Ce s´a întîmplat cu tine?
Jos cu viclenia, jos viclenia!
cu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cu prep.
1. în societate cu:
vino cu mine. 2. exprimă o relațiune:
e văr cu dânsul; 3. o posesiune:
furcă cu trei dinți; 4. mijlocire:
l’a străpuns cu sabia; 5. simultaneitate:
s’a sculat cu noaptea în cap; 6. un interval de timp:
cu anii nu ne vedem, de cu noaptea; 7. un mod (formând locuțiuni adverbiale):
cu anevoie, cu totul; 8. o opozițiune sau contrarietate:
cu toate că, ca toate acestea. [Lat. CUM].
cu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CU prep. I. Introduce un atribut sau un nume predicativ:
a) indică asocierea:
casă cu livadă; b) indică conținutul:
pahar cu bere; c) indică o posesiune sau posesori:
mașinuță cu motor; d) indică o dependență, o legătură:
rudă cu mine; e) indică o însușire:
copil cu talent; f) indică instrumentul:
călătorie cu avionul. II. Introduce complemente indirecte:
ține cu echipa studențească. III. Introduce complemente circumstanțiale:
a) de mod:
câștiga cu acul; b) formează locuțiuni modale:
cu duioșie, cu blândețe, cu ciudă, cu grijă, cu drag, cu fuga, cu binișorul; c) instrumental:
desenăm cu cărbune; d) sociativ:
merg cu Irina; e) de cauză:
nu mai auzea nimic cu atâta gălăgie; f) de timp:
nu venea cu săptămânile. (
Expr.)
Cu anul (sau
cu ziua etc.) = pe timp de un an (sau pe o zi etc.);
g) cu substantivul repetat exprimă ideea de succesiune:
zi cu zi; h) de relație:
e artist numai cu numele. IV. Formează
loc. conj. și
prep.:
cu toate acestea, cu toate că, alături cu, la fel cu. V. Cu valoare de
conj.:
șoarecele cu pisica. —
Lat. cum.