conduce (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CONDÚCE, condúc, vb. III.
1. Tranz. A îndruma un grup de oameni, o instituție. o organizație etc., având întreaga răspundere a muncii în domeniul respectiv. ♦
Fig. A dirija o discuție, a supraveghea desfășurarea unei dezbateri.
2. Refl. A se orienta după..., a se comporta după...
3. Tranz. A însoți pe cineva.
4. Tranz. A dirija mersul unui vehicul, al unei mașini etc. [
Perf. s. conduséi, part. condus] – Din
lat. conducere.conduce (Dicționar de neologisme, 1986)CONDÚCE vb. III.
1. tr. A fi în frunte, a îndruma un grup de oameni, o instituție, un sector al treburilor publice, o activitate etc., având asupra sa întreaga răspundere în domeniul respectiv. ♦ (
Fig.) A dirija o discuție; a călăuzi, a supraveghea desfășurarea unei dezbateri.
2. refl. A se comporta, a se orienta (după anumite norme, principii etc.).
3. tr. A călăuzi, a însoți pe cineva (arătându-i drumul).
4. tr. A dirija mișcarea, mersul unui vehicul. [P.i.
condúc, perf.s.
-dusei, part.
-dus. / < lat.
conducere].
conduce (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)condúce (condúc, condús), vb. –
1. A îndruma un grup de oameni, o instituție. –
2. A dirija. –
3. A însoți pe cineva. –
4. (
Refl.) A se comporta.
Lat. conducere (
sec. XIX), cu accepțiile
fr. conduire. –
Der. conducător, s. m. (director, căpetenie, șef);
conducătorie, s. f. (conducere, șefie);
conductor, s. m. (căpetenie, călăuză), din
fr. conducteur; conductă, s. f. (țeavă, țevărie), format pe baza
fr. conduite; conduită, s. f. (conduită; comportament), din
fr. conduite; conductibil, adj., din
fr.conduce (Marele dicționar de neologisme, 2000)CONDÚCE vb. I. tr. 1. a îndruma un grup de oameni, o instituție, o organizație. ◊ (sport) a fi în fruntea clasamentului. 2. (fig. a dirija o discuție; a călăuzi, a supraveghea desfășurarea unei dezbateri. 3. a acompania, a însoți pe cineva. 4. a dirija mișcarea, mersul unui vehicul; a șofa. II. refl. a se comporta, a se orienta (după). (< lat.
conducere)
conduce (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)condúce (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. condúc, 1
pl. condúcem, 2
pl. condúceți, perf. s. 1
sg. conduséi, 1
pl. condúserăm; imper. 2
sg. condú, neg. nu condúce; part. condúsconduce (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)conduce v.
1. a aduce cu sine, a mâna;
2. a însoți pe cineva (din onoare sau siguranță);
3. fig. a dirija:
a conduce un atac; 5. a se purta.
conduce (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CONDÚCE, condúc, vb. III.
1. Tranz. A îndruma un grup de oameni, o instituție, o organizație etc., având întreaga răspundere a muncii în domeniul respectiv. ♦
Fig. A dirija o discuție, o dezbatere etc.
2. Refl. A se orienta după..., a se comporta după...
3. Tranz. A însoți pe cineva.
4. Tranz. A dirija mersul unui vehicul, al unei mașini etc.
5. Fiz. (Despre corpuri) A transmite un fluid, o cantitate de căldură, de electricitate etc. [
Perf. s. condusei, part. condus] —
Din lat. conducere.