concluzie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CONCLÚZIE, concluzii, s. f. 1. Încheiere a unui șir de judecăți; gândire dedusă dintr-o serie de argumente sau constatări. ♦ Judecată nouă care rezultă din alte judecăți date și al cărei adevăr depinde de adevărul judecăților date.
2. Ultima parte a unei expuneri sau a unei opere, care cuprinde rezultatele finale. ◊
Expr. A trage concluziile = a rezuma ideile emise de participanți în cadrul unei dezbateri și a arăta consecințele care se impun în legătură cu problemele dezbătute.
3. (
Mat.) Judecată care confirmă datele unei teoreme pe baza demonstrației.
4. (
Jur.; la
pl.) Expunerile părților și ale procurorului într-un proces. ◊
Expr. A pune concluzii = a formula pe scurt acuzarea (sau apărarea) într-un proces. [
Var.:
concluziúne s. f.] – Din
fr. conclusion, lat. conclusio, -onis.concluzie (Dicționar de neologisme, 1986)CONCLÚZIE s.f. 1. Gândire, judecată care rezultă dintr-un șir de constatări sau de argumente; încheiere. ♦ Ultima parte a unei expuneri. ◊
A trage concluzii = a rezuma ideile emise de participanții la o dezbatere arătând consecințele care se impun în urma celor discutate.
2. Judecată finală a unui silogism. ♦ Judecată care confirmă datele unei teoreme pe baza demonstrației.
3. (
La pl.) Încheiere a unei chestiuni, făcută de o autoritate judiciară sau ministerială; aviz, propunere. ◊
A pune concluzii = a formula pe scurt acuzarea (sau apărarea) într-un proces. [Gen.
-iei, var.
concluziune s.f. / cf. lat.
conclusio, fr.
conclusion, it.
conclusione].
concluzie (Marele dicționar de neologisme, 2000)CONCLÚZIE s. f. 1. judecată care rezultă dintr-un șir de constatări sau argumente; încheiere. 2. ultima parte a unei expuneri, a unei opere. ◊ (muz.) ultima secțiune din expoziția unei sonate. ♦ a trage ĩi = a rezuma ideile emise de participanții la o dezbatere. 3. judecată finală a unui silogism. 4. (mat.) parte din enunțul unei teoreme al cărei adevăr se deduce prin demonstrație. 5. (pl.) încheiere a unei chestiuni făcută de o autoritate judiciară sau ministerială; aviz, propunere. ♦ a pune ĩi = a formula pe scurt acuzarea (sau apărarea) într-un proces. (< fr.
conclusion, lat.
conclusio)
concluzie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)conclúzie (-zi-e) s. f.,
art. conclúzia (-zi-a), g.-d. art. conclúziei; pl. conclúzii, art. conclúziile (-zi-i-)concluzie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CONCLÚZIE, concluzii, s. f. 1. Încheiere a unui șir de judecăți; gândire dedusă dintr-o serie de argumente sau constatări. ♦ Judecată nouă care rezultă din alte judecăți date și al cărei adevăr depinde de adevărul judecăților date.
2. Ultima parte a unei expuneri sau a unei lucrări, care cuprinde rezultatele finale. ◊
Expr. A trage concluziile = a rezuma ideile emise de participanți în cadrul unei dezbateri și a arăta consecințele care se impun în legătură cu problemele dezbătute.
3. (
Mat.) Judecată care confirmă datele unei teoreme pe baza demonstrației.
4. (
Jur., la
pl.) Expunerile părților și ale procurorului într-un proces. ◊
Expr. A pune concluzii = a formula pe scurt acuzarea (sau apărarea) într-un proces. [
Var.:
concluziúne s. f.] — Din
fr. conclusion, lat. conclusio, -onis.