concatenație (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CONCATENÁȚIE, concatenații, s. f. 1. (
Lingv.) Înlănțuire a elementelor vecine, în plan sintagmatic.
2. (
Lit.) Înlănțuire retorică de anadiploze succesive; epiplocă. – Din
fr. concaténation.concatenație (Dicționar de neologisme, 1986)CONCATENÁȚIE s.f. (
Lit.) Figură de stil constând în înlăturarea membrelor unei perioade prin unele cuvinte împrumutate de la un membru precedent; înlănțuire de anadiploze succesive; conexiune; epiplocă. [< fr.
concaténation, lat.
concatenatio].
concatenație (Marele dicționar de neologisme, 2000)CONCATENÁȚIE s. f. 1. figură de stil constând în înlăturarea membrelor unei perioade prin cuvinte împrumutate de la un membru precedent; înlănțuire retorică de anadiploze succesive; conexiune; epiplocă. 2. (lingv.) înlănțuire de elemente vecine, în plan sintagmatic; (p. ext.) înlănțuire de elemente constitutive (cauze și efecte, termeni ai unui silogism etc.); juxtapunere. (<fr.
concaténation, lat.
concatenatio)
concatenație (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)*concatenáție (-ți-e) s. f.,
art. concatenáția (-ți-a), g.-d. art. concatenáției; pl. concatenáții, art. concatenáțiile(-ți-i-)concatenație (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CONCATENÁȚIE, concatenații, s. f. 1. (
Lingv.) Înlănțuire a elementelor vecine, în plan sintagmatic.
2. Înlănțuire retorică de anadiploze succesive; epiplocă. Din
fr. concaténation.