complement (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COMPLEMÉNT, complemente, s. n. 1. Ceea ce se adaugă la ceva spre a-l întregi; complinire.
2. Parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv sau un adverb.
3. Substanță de natură proteică prezentă în serul normal și care participă la procesul imunității. – Din
fr. complément, lat. complementum.complement (Dicționar de neologisme, 1986)COMPLEMÉNT s.n.
1. Ceea ce se adaugă la ceva (spre completare); complinire, adaos. ♦ (
Mat.) Unghi care împreună cu unghiul dat însumează 90
complement (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)complemént (compleménte), s. n. – Ceea ce se adaugă la ceva, complinire. –
Var. compliment. Fr. complément. Var. este vulgarism, datorat confuziei cu
compliment, s. n. (cuvînt de laudă, măgulire), din
fr. compliment, cf. mr. compliment, din
ngr. ϰομπλιμέντα. –
Der. complementar, adj.complement (Marele dicționar de neologisme, 2000)COMPLEMÉNT s. n. 1. complinire; ceea ce se adaugă la ceva pentru a-l întregi.
complementul unui număr = număr care se obține prin scăderea unui alt număr inițial. ◊ (mat.) unghi care, împreună cu un unghi dat, însumează 90°.
2. parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv sau adverb. ◊ obiect (6).
3. alexină. (< fr.
complément, lat.
complementum)
complement (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)COMPLEMÉNT (‹
fr.,
lat.)
s. n. 1. Ceea ce se adaugă la ceva spre a-l întregi; complinire.
2. (
LINGV.) Parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv sau un adverb. În funcției de ceea ce exprimă, poate fi
c. direct, c, indirect, c. intern, c. circumstanțial, c. de agent. 3. (
MAT.)
C. algebric (
al unui element dintr-un determinant) = minorul sau opusul minorului elementului dat după cum suma dintre linia și coloana elementului respectiv este pară sau impară. ◊
C. unui număr cu n cifre (reprezentat într-un sistem de numerație cu baza
q) = diferența dintre puterea
n a lui
q și numărul dat.
4. (
MICROBIOL.) Categorie de factori de natură proteică nespecifică, prezentă în serul normal și care se fixează pe complexele antigen-anticorp, ce provoacă în general liza antigenului celular, participînd astfel la procesul imunității; alexină.
complement (Dicționaru limbii românești, 1939)*complemént n., pl.
e (lat.
com-plementum, d.
com-plére, a umplea. V.
umplu, plin, suplement, complet, plenar, pleonazm). Ceĭa ce adaugĭ unuĭ lucru ca să-l completezĭ (umplutură):
complementu uneĭ sume. Gram. Orĭ-ce cuvînt care completează înțelesu altuĭa:
complement direct. Geom. Ceĭa ce lipsește unuĭ unghĭ ascuțit ca să egaleze unu drept. – Fals
compliment, care înseamnă alt-ceva.
complement (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)complemént (complinire, parte de propoziție, substanță)
s. n.,
pl. compleméntecomplement (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)complement n.
1. ceea ce servă a completa;
2. Gram. vorbă dependentă de alta sau care servă a preciza:
complement direct.complement (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)COMPLEMÉNT, complemente, s. n. 1. Ceea ce se adaugă la ceva spre a-l întregi; complinire.
2. Parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv sau un adverb. 3. Substanță de natură proteică prezentă în serul sangvin și care participă la procesul imunității. — Din
fr. complément, lat. complementum.