combinare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COMBINÁRE, combinări, s. f. 1. Acțiunea de
a (se) combina; îmbinare, împreunare; combinație.
2. (
Mat.; la
pl.) Totalitatea grupurilor care se pot alcătui cu un număr dat de elemente (alese dintr-un număr mai mare), astfel încât fiecare grup să conțină sau numai elemente diferite între ele, sau numai elemente identice.
3. Fenomen chimic de unire a doi sau a mai multor atomi, molecule sau radicali pentru a forma molecula unei noi substanțe, cu însușiri diferite de cele ale substanțelor de la care s-a pornit. –
V. combina.combinare (Marele dicționar de neologisme, 2000)COMBINÁRE s. f. 1. acțiunea de a (se) combina. 2. (mat.; pl.) totalitatea grupurilor care se pot forma cu un număr de elemente date, astfel încât fiecare grup să conțină sau numai elemente diferite între ele, sau numai elemente identice. (
combinare (Dicționar de neologisme, 1986)COMBINÁRE s.f. Acțiunea de a (se) combina; îmbinare. ♦ (
Mat.; la pl.) Totalitatea grupurilor care se pot forma cu un număr de elemente date, astfel încât fiecare grup să conțină sau numai elemente diferite între ele, sau numai elemente identice. [<
combina].
combinare (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)combináre s. f.,
g.-d. art. combinắrii; pl. combinắricombinare (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)COMBINÁRE, combinări, s. f. 1. Acțiunea de
a (se) combina; îmbinare, combinație.
2. (
Mat.; la
pl.) Totalitatea grupurilor care se pot alcătui cu un număr dat de elemente (alese dintr-un număr mai mare), astfel încât fiecare grup să conțină sau numai elemente diferite între ele, sau numai elemente identice.
3. Fenomen chimic de unire a doi sau a mai multor atomi, molecule sau radicali pentru a forma molecula unei noi substanțe, cu însușiri diferite de cele ale substanțelor de la care s-a pornit. —
V. combina.