colăcar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COLĂCÁR, colăcari, s. m. (
Pop.) Fiecare dintre flăcăii care însoțesc (călare) alaiul nunții și care rostesc la masă orația de nuntă. [
Var.:
colăcér s. m.] –
Colac +
suf. -ar.colăcar (Dicționaru limbii românești, 1939)1) colăcár m. (d.
colac, plocon oferit la biserică).
Iron. Epitet dat de călugărĭ preuților [!] de lume, adică „mîncătorĭ de colacĭ”.
colăcar (Dicționaru limbii românești, 1939)2) colăcár m. V.
conăcar.colăcar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)colăcár (
pop.)
s. m.,
pl. colăcáricolăcar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)colăcar m. V.
colăcer.colăcar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)COLĂCÁR, colăcari, s. m. (
Pop.) Fiecare dintre flăcăii care însoțesc (călare) alaiul nunții și care rostesc la masă orația de nuntă. [
Var.:
colăcér s. m.]. —
Colac +
suf. -ar.