clanță - explicat in DEX

clanță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CLÁNȚĂ, clanțe, s. f. 1. Mâner metalic montat la broasca ușii sau a porții, care prin apăsare, face să funcționeze mecanismul de închidere și de deschidere al acestora; clampă. 2. Fig. (Peior. și fam.) Gură. ◊ Expr. A(-i) da cu clanța = a vorbi mult, întruna (și despre lucruri mărunte). Rău (sau bun) de clanță, se spune despre un om care vorbește mult (și inutil) sau despre un om certăreț. A se lua (cu cineva) la clanță = a se certa (cu cineva). Ține-ți clanța! sau tacă-ți clanța! = nu mai vorbi! taci! – Cf. clanț.

clanță (Dicționaru limbii românești, 1939)
clánță f., pl. e (d. clanț și rudă cu germ. klinke și fr. clenche, clanță). Rătez [!] feru care ține închisă o ușă primitivă. (V. clampă și broască). Fig. Clanț, clănțăneală: a te lua la clanță cu cineva. Om care clănțănește mult, flecar: ce clanță de femeĭe! – În Ban. Olt. cleanță, pl. clențe. V. colătăŭ.

clanță (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
clánță, -e, s.f. – Poreclă dată femeilor care au dinții mari (ALR 1969: XXII). La începutul sec. XX, clanța de la ușă avea un „dinte” ce se ridica prin apăsarea mânerului și, după închiderea ușii, se așeza într-un lăcaș montat pe tocul ușii. – Din clanț (formă onomatopeică) + -ă.

clanță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
clánță s. f., g.-d. art. clánței; pl. clánțe

clanță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
clanță f. fierul sau limba de fier dela broasca ușii, care o ține închisă; 2. fig. flecar, guraliv: ce clanță de femeie ! toată ziua clanța-clanța din gură PANN. [Onomatopee].

clanță (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CLÁNȚĂ, clanțe, s. f. 1. Mâner metalic montat la broasca ușii sau a porții, care, prin apăsare, face să funcționeze mecanismul de închidere și de deschidere al acestora; clampă. 2. Fig. (Peior. și fam.) Gură. ◊ Expr. A(-i) da cu clanța = a vorbi mult, întruna (și despre lucruri mărunte). Rău (sau bun) de clanță, se spune despre un om care vorbește mult (și inutil) sau despre un om certăreț. A se lua (cu cineva) la clanță = a se certa (cu cineva). Ține-ți clanța ! sau tacă-ți clanța ! = nu mai vorbi ! taci ! — Cf. clanț.