ciumă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIÚMĂ, ciume, s. f. 1. Boală infecțioasă și epidemică foarte gravă, caracterizată prin febră mare, diaree, delir, tumefacții ale ganglionilor etc.; pestă.
2. Fig. Persoană foarte urâtă (și foarte rea).
3. Fig. Mizerie, năpastă, nenorocire mare. ◊
Ciumă brună = nazism; fascism.
4. Compus:
ciuma-apelor = plantă erbacee acvatică cu tulpina lungă, subțire, ramificată, care se fixează prin rădăcini pe fundul apelor
(Elodea canadensis). –
Lat. cyma „umflătură”.
ciumă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciúmă (ciúme), s. f. –
1. Plagă a porumbului. –
2. Laur. –
3. Boală infecțioasă epidermică foarte gravă. –
4. Monstru din mitologia populară care personifica ciuma. –
5. Plagă, calamitate. –
Mr. țumă, megl. ciumă. Probabil
lat. cyma, din
gr. ϰυμα (Pușcariu 330; Pușcariu,
Lat. ti, 60; Pușcariu,
Conv. Lit. XXXVII, 600; Berneker 163; Capidan,
Dacor., III, 142; Diculescu,
Elementele, 477; Bologa,
Dacor., IV, 962; DAR). Forma
lat. vulg. ciuma, punct de plecare al fonetismului
rom. apare în glose tîrzii,
cf. sp. cima, „vîrf, culme”,
esquilmar „a stoarce, a secătui” (Corominas,
Anales Inst. Ling., II, 128). De la sensul primitiv, de „tumoare, umflătură”, evoluția sensului se explică prin simptomele bolii,
cf. peste bubónica „ciumă bubonică” și
mr. pănucl’ă „tumoare” și „ciumă”. Rezultatul normal ar fi trebuit să fie, se pare, *
cimă; u ar fi în acest caz secundar ca în
bucium. Este cuvînt care apare aproape în toate limbile din estul Europei (
alb. kjimë „abces”,
tc. çuma „ciumă”,
bg.,
sb.,
rus. čuma, rut.,
pol. dzuma, mag. csoma, csuma, toate cu sensul de „ciumă”);
cf. și
it. cima, fr. cime, sp. cima, cu sens diferit. Toate limbile în care apare sensul de „ciumă” par a indica un împrumut din
rom., cu atît mai mult cu cît cuvîntul nu se explică prin mijloace interne ale nici uneia din limbile interesate (
cf. Berneker; Capidan,
Dacor., III, 142). Totuși, s-a propus un etimon
sl. (Miklosich,
Slaw. Elem., 53 și
Lexicon, 1128; Cihac, II, 58),
bg. (Conev 94),
alb. (Philippide, II, 639),
tc. (Mladenov 689).
Der. ciumat (
var. ciumaș, ciumos),
adj. (pestifer; ciumat, bolnav de ciumă);
ciumar, s. m. (laur), pe care Diculescu,
Elementele, 485 îl apropie de
gr. ϰυμάριον, dar care ar putea fi
der. în cadrul
rom.;
ciuma, vb. (a îmbolnăvi de ciumă; despre fructe, a se strica);
ciumăfaie, s. f. (laur), a cărui a doua parte nu a fost explicată satisfăcător, și care se mai numește, probabil prin etimologie populară,
ciuma fetei (Cihac, II, 491, pleacă în mod eronat de la
mag. csuda „minune” și
fa „copac”; Diculescu,
Elementele, 485 de la
cimă, cu
suf. gr. ϰαφος; și DAR sugerează o legătură cu
mag. csudafa „laur”).
ciumă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)ciúmă, -e, s.f. –
1. (med.) Boală infecțioasă foarte gravă; pestă.
2. (fig.) Persoană foarte urâtă (ALR 1969: XIX): „Tu, ciumă de miază-noapte, / După mândru nu te bate, / Că-i al meu până la moarte” (Bârlea 1924 I: 265); „Ba acee nu-i ciuma, / Că-i anume soacră-ta” (Bârlea 1924: 50). – Lat. cyma „umflătură„.
ciumă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciúmă s. f.,
g.-d. art. ciúmei; pl. ciúmeciumă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciumă f.
1. boală contagioasă și epidemică, care se manifestă prin bube sau umflături în părțile delicate ale corpului;
2. personificarea boalei (în tradițiunile populare):
baba Ciuma cea păgână Pop.;
3. fig. fată sau femeie peste măsură de urîtă, ceva nesuferit sau urgisit. [Slav. ČUMA].
ciumă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIÚMĂ, ciume, s. f. 1. Boală infecțioasă și epidemică foarte gravă, caracterizată prin febră mare, diaree, delir, tumefacții ale ganglionilor etc.; pestă.
2. Fig. Persoană foarte urâtă (și foarte rea). 3.
Fig. Mizerie, năpastă, nenorocire mare. ◊
Ciumă brună = nazism; fascism.
4. Compus:
ciuma-apelor = plantă erbacee acvatică cu tulpina lungă, subțire, ramificată, care se fixează prin rădăcini pe fundul apelor
(Elodea canadensis). —
Lat. cyma „umflătură”.
cĭumă (Dicționaru limbii românești, 1939)cĭúmă f., pl.
e (cp. cu lat.
cýma, cûma [d. vgr.
kýma], mugur, cĭocan de varză, de unde și alb.
kimă, păr, verme [!] de apă, un fel de ulcer; vsl. bg. rus.
čúma; turc.
čuma; ung.
csuma, csoma). Pestilență, pestă, o epidemie febrilă foarte ucigătoare.
Cĭuma bubonică, cĭuma care se manifestă pin [!] buboane care se inflamează și se gangrenizează.
Fig. Iron. Femeĭe foarte urîtă saŭ rea (holeră, urgie).
A fi pentru uniĭ mumă, și pentru alțiĭ cĭumă, a favoriza pe uniĭ și a persecuta pe alțiĭ.
Cĭuma feteĭ, V.
cĭumăfaĭe.