ciuli (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIULÍ, ciulesc, vb. IV.
Tranz. 1. (Despre animale) A ridica urechile ținându-le drept în sus (pentru a-și încorda auzul).
2. Fig. (Despre oameni) A-și încorda auzul pentru a desluși un zgomot, a asculta cu atenția încordată. –
Cf. scr. čuljiti.ciuli (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciulí (-lésc, – ít), vb. –
1. A (se) ghemui, a (se) încolăci. –
2. Despre cai și animale în general, a ridica urechile ținîndu-le drept în sus. –
3. A-și încorda auzul. –
4. A tăia urechile. –
5. (
Maram.) A rotunji extremitatea unui trunchi. –
Mr. ciulescu, ciulire. Este
var. redusă de la
ciuciuli „a (se) ghemui”, cum demonstrează identitatea de sensuri. Pentru posibilitatea acestei reduceri,
cf. ciuciulean, „zbîrciog, ciupercă”, cu
var. ciulean. Autorilor DAR le-a scăpat probabil acestă explicație, în ciuda
var. ciuciuli, ciuciula, ciucela, pe care le citează, deoarece dicționarele nu cunosc sensul 1, care este totuși curent de la Budai-Deleanu (
lupul flămînd care sub deasă tufă ciulit pe pîntece zace) pînă la
V. Voiculescu (
l-am găsit dimineața ciulit lîngă un trunchi). Tot DAR cunoaște
vb. ciuli, „a (se) ghemui” dar îl citează separat, ca
var. de la
aciua, ceea ce nu pare posibil. Sînt puțin probabile
der. din
sb. čuliti (Cihac, II, 58) sau din
lat. *
ciullire, gr. ϰυλλῶ „a răsuci” (Philippide,
Bausteine, 54; Pascu, I, 193).
Der. ciul, adj. (cu urechile tăiate),
mr. ciul, deverbal de la cuvîntul anterior, ca
mototol de la
mototoli. După altă opinie (Pascu, I, 193; Diculescu, 428; DAR; Pușcariu,
Lr., 260), din
gr. ϰύλλος „tăiat”. Este cuvînt care apare în
bg. čul „cu urechie tăiate” sau „cu urechi mici”,
sb. čule „cu urechi mici”,,
mag. csul(y)a „cu urechile tăiate”, toate împrumuturi probabile din
rom. (după Cihac,
rom. ar proveni din
sb.).
Ciulei, s. m. (nume de cîine; Ceratocarpus arenaria);
ciuliu, s. m. (ciot de creangă).
ciuli (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)ciulí, ciulesc, vb. tranz. –
1. A se apleca, a se ghemui; a se ascunde (Lenghel 1979).
2. (despre animal) A ține urechile ridicate (pentru a-și încorda auzul). – Din srb. čuljiti (DEX).
ciuli (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciulí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. ciulésc, imperf. 3
sg. ciuleá; conj. prez. 3
să ciuleáscăciulì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciulì v. a ținea urechile drept în sus (vorbind de cai, măgari și catâri). [Serb. ČULITI].
ciuli (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIULÍ, ciulesc, vb. IV.
Tranz. 1. (Despre animale) A ridica urechile ținându-le drept în sus (pentru a-și încorda auzul).
2. Fig. (Despre oameni) A-și încorda auzul pentru a desluși un zgomot, a asculta cu atenția încordată. —
Cf. sb. čuljiti.