cinabru (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CINÁBRU s. n. Sulfură naturală de mercur, de culoare roșie, folosită mai ales la prepararea vopselelor. – Din
fr. cinabre.cinabru (Dicționar de neologisme, 1986)CINÁBRU s.n. Sulfură naturală de mercur, de culoare roșie. ♦ Culoare roșie-închisă. [< it.
cinabro, cf. fr.
cinabre].
cinabru (Marele dicționar de neologisme, 2000)CINÁBRU s. n. 1. sulfură naturală de mercur, roșie. 2. culoare roșie-închisă. (< fr.
cinabre)
cinabru (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)CINÁBRU (‹
fr.)
s. n. 1. Sulfură naturală de mercur, care se formează din soluții alcaline, hidrotermal, la temperaturi joase și se depune în apropierea suprafeței scoarței terestre. Are culoare roșie-carmin și luciu adamantin; este casantă și are aspect de mase compacte sau de pojghițe pulverente. Este cel mai important minereu de mercur (86,2% mercur).
2. Culoare roșie, cu tonuri între stacojiu și violet, folosită încă din antic.
cinabru (Dicționaru limbii românești, 1939)*cinábru n. (fr.
cinabre, it.
cinabro, d. lat.
cinnábaris, care vine d. vgr.
kinnábari).
Min. Sulfură de mercur, roșie aprinsă. – Și
chinavár și
chinovár (rus.
kinovarĭ, ngr.
kinávari).
cinabru (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cinábru (-na-bru) s. n.,
art. cinábrulcinabru (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CINÁBRU s. n. Sulfură naturală de mercur, de culoare roșie, folosită mai ales la prepararea vopselelor. — Din
fr. cinabre.