cina - explicat in DEX

cina (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CINÁ, cinez, vb. I. Intranz. și tranz. A lua masa de seară. – Lat. cenare.

cina (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
ciná (-éz, -át), vb. – A lua masa de seară. – Mr., megl., țin, istr. cir. Lat. cēnāre (Pușcariu 369; Candrea-Dens., 342; REW 1803; DAR); cf. it. cenare, prov., cat., sp. cenar, port. cear. Cf. cină.

cina (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
ciná (a ~) vb., ind. prez. 3 cineáză

cinà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
cinà v. a mânca seara. [Lat. CENARE].

cina (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
Cina m. 1. Roman celebru, de mai multe ori consul, partizan al lui Mariu, însângera Roma cu proscripțiunile sale și muri asasinat (84 a. Cr.); 2. descendent al lui Pompeiu, conspiră în contra lui August, care îl iertă (subiectul unei frumoase tragedii de Corneille).

cina (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CINÁ, cinez, vb. I. Intranz. și tranz. A lua masa de seară. — Lat. cenare.