cin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIN1, cinuri, s. n. (
Înv.)
1. (În societatea medievală) Poziție socială înaltă. ♦ Stare socială.
2. Ordin preoțesc sau călugăresc; tagmă. – Din
sl. cinŭ.cin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIN2, cinuri, s. n. (
Înv. și
reg.) Luntre mică (pescărească). – Din
scr. čun.cin (Dicționar de neologisme, 1986)CIN- Element prim de compunere savantă cu semnificația „câine”, „în legătură cu câinii”. [Var.
chino-, cine-, cino-. / < fr.
cyno-, cf. gr.
kyon,
kynos].
cin (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cin (cínuri), s. n. – Luntre, barcă.
Sb. čun (Cihac, II, 52). –
Der. cinac, s. n. (barcă), din
sb. čunak. Cuvinte care se folosesc de-a lungul Dunării.
cin (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cin (cínuri), s. n. –
1. Clasă, rang, categorie. –
2. Breaslă, corporație. –
3. Situație, poziție, funcție.
Sl. činŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 52);
Cf. mag. csin. –
Der. încinuit, adj. (
înv., afiliat unei corporații sau unui ordin);
cinovnic, s. m. (funcționar, vînzător), din
rus. činovnik (
sec. XIX, astăzi rar).
cin (Dicționaru limbii românești, 1939)1) cin n., pl.
urĭ (vsl.
činŭ, ordin, rang,
činovĭhikŭ, oficial,
činiti, a compune, a forma; rus.
čin, rang, ung.
csin, eleganță.
V. cinie 1, cinel 2, cinovnic, cislá, citesc, pricină, cinătuĭesc. Vechĭ. Rang, treaptă, stare socială. Tagmă, teapă.
cin (Dicționaru limbii românești, 1939)2) cin (sud),
cĭun (Ban.) și
cim (vechĭ) n., pl.
urĭ (sîrb.
čun, vsl.
člŭnŭ). Luntre dintr´un trunchĭ (monoxil) saŭ din scîndurĭ întrebuințată la pescuit orĭ la vînat. – În nord
cĭobacă. V. oraniță.cin (Dicționaru limbii românești, 1939)3) cin, a
-á v. intr. V.
cinez.cin (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cin (
înv.,
reg.)
s. n.,
pl. cínuricin (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cin n.
1. rang:
nici lacom de avere, nici de cinuri CR.;
2. ordin, stare socială:
cin boieresc, preoțesc [Slav. ČINŬ].