chivuță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CHIVÚȚĂ, chivuțe, s. f. (
Reg.) Femeie (de obicei țigancă) care se îndeletnicește cu spoitul caselor cu bidineaua. – Din
n. pr. Chivuța.chivuță (Dicționaru limbii românești, 1939)chivúță f., pl.
e (din
Paraschivuța, Paraschiva).
Munt. Femeĭe (de obiceĭ Țigancă) tocmită cu ziŭa ca să curățe casa, să văruĭască ș. a.
chivuță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)chivúță (
fam.)
s. f.,
g.-d. art. chivúței; pl. chivúțechivuță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)chivuță f.
1. femeie care spoiește cu ziua, bidinăreasă;
2. fig. femeie rea de gură. [Dela numele femeiesc comun
Chiva = Paraschiva].
chivuță (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CHIVÚȚĂ, chivuțe, s. f. (
Fam.) Femeie (de obicei țigancă) care se ocupă cu spoitul caselor cu bidineaua. — Din
n. pr. Chivuța.