chiulaf (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CHIULÁF, chiulafuri, s. n. (
Înv.) Un fel de căciulă turcească mare (în jurul căreia se înfășura turbanul). – Din
tc. külâh.chiulaf (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)chiuláf (chiuláfuri), s. n. – Căciulă turcească.
Tc. külah (Șeineanu, II, 118; Meyer 229; Lokotsch 1232);
cf. alb. külaf, bg. kjukaf, sb. ćulaf. Din
der. tc. külahci „vînzător de căciuli” și apoi „șmecher” (pentru evoluția
cf. papugiu, cioflingar), provine
rom. chiulangiu, s. m. (șmecher; elev care chiulește),
cf. Scriban,
Arhiva, XXIII (1912), p. 382; Iogu,
GS, IV, 388; DAR. De la acest cuvînt s-a reconstruit în
rom. chiul, s. n. (înșelătorie, festă, renghi; în limbaj școlăresc, absență nejustificată). Reducerea este destul de nefirească (
cf. chiulhangiu –
chiulhan), astfel încît este de presupus că trebuie să se fi produs înainte de propagarea formei
chiulangiu (unde
n este tîrziu și analogic), adică, pornindu-se de la o formă *
chiulagiu. Mai puțin probabilă este explicația lui E. Lange Kowall,
GS, VII, 296, care pleacă de la expresia din limbajul școlăresc
fr.,
tireu au cul, întrucît astfel de împrumuturi sînt puțin uzuale în
rom., și pentru că fonetismul
cü din
fr. nu explică deloc consoana finală. Totuși, această explicație este acceptată de Graur,
BL, XIV, 107. –
Der. chiuli, vb. (a lipsi fără motiv, a o șterge);
chiuleală, s. f. (cursă, figură proastă; absență, fugă).
chĭulaf (Dicționaru limbii românești, 1939)chĭuláf n., pl.
urĭ (turc. [d. pers.]
külah, căcĭulă, (fig.) păcăleală [de unde și var. rom.
chĭul],
külah etmek, a trage chĭulu; alb. bg.
kĭulĕaf. V. zărculă. Vechĭ. Căcĭulă turcească.
Azĭ. Fam. La așa cap, așa chĭulaf, la așa minte proastă, așa păcăleală.
chiulaf (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)chiuláf (chiu-) (
înv.)
s. n.,
pl. chiuláfurichiulaf (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)chiulaf n.
1. căciulă turcească:
Sinan își pierdu chiulaful și feregeaua BĂLC.;
2. căciulă în genere:
la așa cap așa chiulaf PANN. [Turc, KÜLAH].
chiulaf (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CHIULÁF, chiulafuri, s. n. (
Înv.) Un fel de căciulă turcească mare (în jurul căreia se înfășura turbanul). — Din
tc. külâh.