chibrit - explicat in DEX

chibrit (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CHIBRÍT, chibrituri, s. n. Bețișor de lemn având la un capăt o gămălie din material ușor inflamabil, care se aprinde prin frecare, folosit pentru a face focul, a aprinde țigara etc.; p. ext. cutie care conține asemenea bețișoare. – Din tc. kĩbrĩt.

chibrit (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
chibrít (chibríturi), s. n. – Bețișor de lemn cu gămălie din material inflamabil care se aprinde prin frecare. Tc. (arab., per.) kibrit „sulf”, de unde și sp. alcrebite (Roesler 596; Șeineanu, II, 109; Meyer 224; Lokotsch 1171; Ronzevalle 144). Invenția datează aproximativ din 1830; prima fabrică română din 1879 (din 1886, monopol de Stat). Însă cuvîntul circula înainte, la începutul sec. XIX, ca turcism, cu accepția „ardoare, mînie”. Cf. alb., bg. kibrit, cu sensul rom., ngr. ϰιμπρίτης „slab ca un băț”. – Der. chibritelniță, s. f. (suport de cutie de chibrituri).

chibrit (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
chibrit, chibrituri s. n. (șc.) nota unu.

chibrit (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CHIBRÍT, chibrituri, s. n. Bețișor de lemn având la un capăt o măciulie din pastă inflamabilă, folosit pentru a aprinde focul. – Tc. kibrit.

chibrit (Dicționaru limbii românești, 1939)
chibrít n., pl. urĭ și rar e (turc. ar. kibrit, pucĭoasă, chibrit). Bețișor care are lipită la un capăt puțină substanță chimică care se aprinde pin [!] frecare. – Rar și cribit (ca sp. alcribite și alcrebite, din aceĭașĭ orig.). În Trans. și lemnuș și cătrăniță. – Chibritu a fost inventat de chimistu German Frederic Kammerer la 1833. La 1832, el se afla închis ca revoluționar. Directoru închisoriĭ îĭ permise să-șĭ facă un laboratorĭŭ. Aci, după multe încercărĭ, reuși să facă chibriturĭ din fosfor galben, care se aprind pin [!] simplă frecare. După eliberare, vru să se folosească de invențiunea luĭ înființînd o fabrică de chibriturĭ. Dar nu găsi capital, ĭar autoritățile germane, supt [!] pretext că asta ar provoca incendiĭ, l-aŭ oprit de a-șĭ pune în practică invențiunea. Ruinat și descurajat, Kammerer muri într´un spital de nebunĭ tocmaĭ cînd în Germania începuse a sosi chibriturĭ din alte țărĭ, care adoptase [!] această invențiune (Chimistu Ungur Irinyi, considerat și el ca inventator, n´a fabricat chibriturĭ de cît la 1836).

chibrit (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
chibrít (chi-brit) s. n., pl. chibríturi

chibrit (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
chibrit n. bețișor impregnat la un capăt cu o materie inflamabilă și care s’aprinde prin frecare. [Turc. KIBRIT, lit. pucioasă].

chibrit (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CHIBRÍT, chibrituri, s. n. Bețișor de lemn având la un capăt o gămălie din material ușor inflamabil, care se aprinde prin frecare, folosit pentru a face focul, a aprinde țigara etc.; p. ext. cutie care conține asemenea bețișoare. — Din tc. kĩbrĩt.